Postul din 12 martie 2024
Acum o lună
joi, iulie 30, 2009
ok, that's all folks
Ma gasiti cu tot calabalacul pe http://verzisiuscate.ro/ Asa ca , va rog, DO modificati in lista de bloguri ....
miercuri, iulie 29, 2009
Prima schimbare
Am un domeniu doar al meu de o jumatate de an. Doar ca am tot amanat momentul.
Asta pare ca un...pretty good one.
So - ne vedem pe www.verzi-si-uscate.ro
marți, iulie 28, 2009
Fabrica de vise - sau care e starea mea fireasca de agregare?
Ok, ok, recunosc, expresia nu-mi apartine, desi mi-a venit spontan in minte atunci cand m-am gandit sa scriu acest post. Expresia e facuta celebra aici de catre doamna Lola, dar o imprumut si eu pentru doar cateva minute.
Traiesc inca euforia libertatii. Si fac exercitii de trait frumos pe bani putini. Am cateva "strings attached" care se numesc cablu + mobil + factura de electricitate + intretinere, si de ele trebuie sa vad cum ma ingrijesc luna de luna. In rest - am prieteni dispusi sa ma hraneasca, multe carti necitite, multe vise si o toamna frumoasa in fata. Desigur, as putea spune ca am o toamna grea in fata. Dar mie mi se pare ca voi avea o toamna superba. Cu dimineti ruginii tarzii, cafea in paturica, pe balcon... plimbari in parc. Cu placinta facuta de mine si oaspeti la pranz, la un pahar de... sirop de visine. Si cu multe promisiuni.
Mdaaaa... In ultima vreme ma tot lovesc de cuvantul asta - "vise". Unii privesc pragmatic problematica. Altii modeleaza lutul in forma de vise. Altii le traiesc. Si cumva orice as face, oricum as drege, in orice directie m-as intoarce, ma lovesc de ideea asta - ca trebuie sa traiesti asa cum simti. Si ca - asa cum imi spunea Lola intr-o zi - "starea de angajat nu este una fireasca".
Nu mai vreau sa fiu hamster in rotita. Gata. Aici incepe.
luni, iulie 27, 2009
Cenzura
Azi am luat maul comentariilor anonime. Deah, inca un semn de slabiciune, dupa ce am activat moderarea comentariilor.
Dar e coltul meu aici si fac ce vreau cu el. Si daca ma supar, va luati jucariile si plecati.
Daca te distreaza ideea ca lasi un comentariu anonim si cealalta persoana se intreaba cine esti, atunci ar trebui sa te cauti atent de diverse... Acolo, in carcasa.
In alta ordine de idei, imi pare rau ca am complicat procedura pentru oamenii cu pareri pe care nu si le asuma din cauza de logare si procedura anevoioasa. Probabil ca o sa renunt la chestia asta dupa ce imi trece mirarea.
Nu-mi plac jocurile meschine. Pot accepta o opinie. Dar sine-qua-non e sa fie una asumata.
Altfel... sa aveti o saptamana frumoasa. Eu sunt bine aici, la mine pe piedestalul pinguinesc. De data asta non-peiorativ.
joi, iulie 23, 2009
Pentru cine asteapta o reactie
Iata una:
sunt chestii de genul asta care pur si simplu te fac sa simti ca esti in viata. Nu stiu, poate e doar masochismul din mine vorbind.
Daca am ceva sa transmit? Da. Am.
1) nu cautati intelegere la mine. Pur si simplu nu-s dispusa s-o ofer. Mi-a murit empatia, na. Indiferent despre ce mofturi discutam. Ego-ul meu a fost pe jos, l-am ridicat, l-am scuturat si l-am pus la loc. Da' e suparat si chiar nu sta la discutii.
2) n-o sa incep cu povestea cu "e mai bine asa". Nu e mai bine asa. Era mai bine sa am curaj sa mi-o asum si s-o fac de una singura. Sau sa se intample atunci cand mi-as fi putut reveni mai usor. Da, stiu, am cautat-o cu lumanarea. Da, se numeste hedonism, inflexibilitate si probleme cu autoritatea. Aia e, asta sunt, alta mama nu mai face.
3) DAR. Da, stiu ca-s mai buna de atat. Si sunt obisnuita sa vad in chestii de genul asta prilejuri sa-mi demonstrez ceva.
4) Da, chiar cred ca publicitatea in regim sclavagist in conditiile in care nu esti vreun geniu pustiu care functioneaza pe baza de slogan (si atunci tu faci jocul) e de rahat si ca era cazul s-o iau de la capat. Sa-mi reinventez modalitatea de alimentare financiara si stilul de viata. Sa-mi fac o viata, de fapt. Nu-i momentul economic, am fost mult prea lasa ca sa fac miscarea de una singura, si in mod clar o sa imi fie greu. Am mai fost in situatia asta. Si s-a lasat cu depresii si alte lucruri. Da' nu ma las.
sunt chestii de genul asta care pur si simplu te fac sa simti ca esti in viata. Nu stiu, poate e doar masochismul din mine vorbind.
Daca am ceva sa transmit? Da. Am.
1) nu cautati intelegere la mine. Pur si simplu nu-s dispusa s-o ofer. Mi-a murit empatia, na. Indiferent despre ce mofturi discutam. Ego-ul meu a fost pe jos, l-am ridicat, l-am scuturat si l-am pus la loc. Da' e suparat si chiar nu sta la discutii.
2) n-o sa incep cu povestea cu "e mai bine asa". Nu e mai bine asa. Era mai bine sa am curaj sa mi-o asum si s-o fac de una singura. Sau sa se intample atunci cand mi-as fi putut reveni mai usor. Da, stiu, am cautat-o cu lumanarea. Da, se numeste hedonism, inflexibilitate si probleme cu autoritatea. Aia e, asta sunt, alta mama nu mai face.
3) DAR. Da, stiu ca-s mai buna de atat. Si sunt obisnuita sa vad in chestii de genul asta prilejuri sa-mi demonstrez ceva.
4) Da, chiar cred ca publicitatea in regim sclavagist in conditiile in care nu esti vreun geniu pustiu care functioneaza pe baza de slogan (si atunci tu faci jocul) e de rahat si ca era cazul s-o iau de la capat. Sa-mi reinventez modalitatea de alimentare financiara si stilul de viata. Sa-mi fac o viata, de fapt. Nu-i momentul economic, am fost mult prea lasa ca sa fac miscarea de una singura, si in mod clar o sa imi fie greu. Am mai fost in situatia asta. Si s-a lasat cu depresii si alte lucruri. Da' nu ma las.
5) Nu e vorba de struguri si de vulpi. Don't even think about going there. Desigur ca mi-ar fi prins bine sa ma mai compromit vreo 6-7 luni - hai un an. Pe bani. Desigur ca imi va fi greu ca dracu'. Desigur ca nu ma va incalzi cu nimic faptul ca ma pot trezi la orice ora. Da' la dracu daca regret ceva.
6) Cum am auzit recent pe cineva... "o sa vedeti voi". Nu e o amenintare. E o previziune legata de mine. :)
7) Mwhahahah. Sa nu veniti dupa autografe. Atat zic.
8) (adaugat ceva mai tarziu) - si asta ar cam fi momentul in care m-as prinde (intr-un mod neplacut, fireste) who's there and who's not there. Metoda Ionouka :)
miercuri, iulie 22, 2009
The way I feel lately
Nu tu tristete. Nu tu melancolie.
Just a kind of a rage si o dorinta de a gasi o solutie. Solutie contra tuturor care nu pot sa vada prin oameni, contra tuturor creierelor programate, contra anticristului, daca pot sa ma folosesc de metafora asta.
piei, satana! :)
In rest sunt ok. Foarte, foarte ok :)
duminică, iulie 19, 2009
Hai sa va arat ceva
Vorbim despre o piesa remastered de la U2. Am primit "U2 - rare, medium and remastered" cand am facut contul pe site pentru biletele la concertul de la Barcelona. La prima auditie nu m-a impresionat, dar dupa inca ceva ascultari, am devenit dependenta. Una din piesele mele preferate, pe langa Neon Lights (varianta la City of Blinding Lights) si o varianta "rara" la "Sometimes You Can't Make It On Your Own" este asta - "Angels Too Tided Up To The Ground".
Ce titlu misto - nu?
Si uite, uite, dar uite in ce fel poate sa sune asta. Neon Lights. Cum sa nu iubesti asa ceva?
Ce titlu misto - nu?
Si uite, uite, dar uite in ce fel poate sa sune asta. Neon Lights. Cum sa nu iubesti asa ceva?
joi, iulie 16, 2009
Care mai vrea un leu de aur? E superoferta!
Via Marean.
Cam atata valoreaza un cans, cum zice nenea din film.
Pentru cei care nu inteleg (din pacate exista) nu - nu e vorba de faptul ca nu e efectiv din aur. :)
marți, iulie 14, 2009
Seara plina
Trilulilu ... uite iar ca culc IMPOSIBIL de tarziu.
Am vazut Non Ti Muovere cu o Penelope Cruz italianca si... diferita. Si am reusit sa fac pisica pentru Miruna. Si un Gomez no 2 surpriza. Poze soon, pe Verzi si Proaspete.
Am vazut Non Ti Muovere cu o Penelope Cruz italianca si... diferita. Si am reusit sa fac pisica pentru Miruna. Si un Gomez no 2 surpriza. Poze soon, pe Verzi si Proaspete.
Si pentru completare, o lepsuta de la Bianca
O floare: Frezia. Always.
Un anotimp: Oricare.
O luna: Iunie.
O culoare: verde. mov. ba nu, ...a... portocaliu. ba nu... ...toate? Nu prea ma omor cu galben.
Un animal: do you REALLY need to ask?
O piesa vestimentara: tricoul cu alba ca zapada.
Un fruct: struguri.
O piesa de mobilier: canapea
O melodie: greu. Greu. Ma mai gandesc si revin.
Un obiect: ochelari de soare.
Un instrument muzical: pian, obviously.
O pers apropiata: secret. Na,ca sa nu se supere nimeni.
Un copac: ciresul de la familia Alecu, in care organizam "circul Globus" undeva in clasa a 2-a.
Un vers: "nu stii ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?"
Un oras: bai nene. Bruges, na.
O persoana publica: no hablo espagnol.
Un fel de mancare: french fries. Simplu si la obiect.
O carte: "O poveste de dragoste, poate" - pentru ca o citesc acum.
Un super-erou: Donnie Darko?
Un fenomen: Tunet.
O masina: Mini Cooper.
O parte a corpului: ochii cei miopi.
Un personaj de film: baiatu' din Gegen die Wand.
Un film: Gegen die Wand.
Un loc: pe bloc.
O cladire: la naiba. oricare. tot aia e.
O leguma: rosii
Un telefon: d-ala vechi, cu disc.
O bautura: Cuba Libre.
Ceva dulce: Sa fiu previzibila - ciocolata.
Un obiect de exterior: banca.
O materie: wtf
Un serial: Dr House.
O piesa de teatru: The Shape of Things
Un nume: si asta tot secret e.
Un gest: o clipire cu sens.
Un parfum: Gucci - Rush.
O ora: 03.40 A.M.
Un anotimp: Oricare.
O luna: Iunie.
O culoare: verde. mov. ba nu, ...a... portocaliu. ba nu... ...toate? Nu prea ma omor cu galben.
Un animal: do you REALLY need to ask?
O piesa vestimentara: tricoul cu alba ca zapada.
Un fruct: struguri.
O piesa de mobilier: canapea
O melodie: greu. Greu. Ma mai gandesc si revin.
Un obiect: ochelari de soare.
Un instrument muzical: pian, obviously.
O pers apropiata: secret. Na,ca sa nu se supere nimeni.
Un copac: ciresul de la familia Alecu, in care organizam "circul Globus" undeva in clasa a 2-a.
Un vers: "nu stii ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?"
Un oras: bai nene. Bruges, na.
O persoana publica: no hablo espagnol.
Un fel de mancare: french fries. Simplu si la obiect.
O carte: "O poveste de dragoste, poate" - pentru ca o citesc acum.
Un super-erou: Donnie Darko?
Un fenomen: Tunet.
O masina: Mini Cooper.
O parte a corpului: ochii cei miopi.
Un personaj de film: baiatu' din Gegen die Wand.
Un film: Gegen die Wand.
Un loc: pe bloc.
O cladire: la naiba. oricare. tot aia e.
O leguma: rosii
Un telefon: d-ala vechi, cu disc.
O bautura: Cuba Libre.
Ceva dulce: Sa fiu previzibila - ciocolata.
Un obiect de exterior: banca.
O materie: wtf
Un serial: Dr House.
O piesa de teatru: The Shape of Things
Un nume: si asta tot secret e.
Un gest: o clipire cu sens.
Un parfum: Gucci - Rush.
O ora: 03.40 A.M.
duminică, iulie 12, 2009
Ziua in care s-a intamplat inevitabilul
Adica am facut curat.
Daca se intampla sa chemati femeia care face curat si sa incuiati peste tot (adica si unde ea nu are cheie), atunci suferiti sigur de pinguinita... Si pana la urma faceti curat singurei, pentru ca e weekend si mizeria e deprimanta.
M-am trezit mirata din nou de vis. Acum doua seri am visat iar un film intreg. O combinatie de Final Destination si nu stiu ce naiba. Era o lista cu nume, pe care apareau semne care aratau ca in ziua aia anumite persoane urmeaza sa moara din cele mai bizare cauze. Intr-o zi au aparut si pe numele meu, panica, alea, ce sa fac sa nu patesc nimic... M-am trezit pe genul - WOW. Ca de la cinema, nu 3D, nu 4D, ceva gen...10D? Din pacate am uitat foarte multe detalii, cred ca aveam sanse la un oscar pentru scenariu.
Aseara - alta chestie. Eram in Norvegia, era Craciun si ca de obicei in visele mele eram insotita de toata lumea pe care o stiu. Parinti, colegi de scoala, de munca si toti cei. Acolo - fireste - m-am dus la Ikea. Da, stiu ca Ikea e suedeza, dar in visul meu m-am dus la Ikea - normal, era Craciun si eram in Norvegia. Ei bine, Ikea aia era amenajata intr-un fel de conac vechi si era ornata toaaata de craciun, se cantau colinde, chestii aburinde, arome eeeeetc. Evident ca m-am indragostit de un norvegian de pe acolo, a doua zi a fost petrecerea de Revelion (stiu, cam brusc dupa Craciun, dar...), a doua zi am plecat undeva la ski cu ai mei si cu restul gastii (ai mei n-au fost in viata lor la ski, si nici eu nu ma pricep la asta) si a aparut iar norvegianul meu. Eu eram pe plecare, de la ski mergeam direct la avion. Si tot incercand sa fac schimb de ceva ...date de contact cu el, el imi zice ca avand in vedere ca vom avea o relatie la distanta, poate putem sa facem un soi de show tv din asta.
La care eu am zis - SAY WHAAA?! Si, evident, am inceput sa ma indoiesc de trainicia sentimentelor lui.
Dupa aia m-am trezit.
Si s-a intamplat inevitabilul.
Adica am facut curat.
Dupa aia am vazut in sfarsit 2046.
Si acum m-am gandit sa va spun care e melodia mea preferata de la Depeche. Ia sa vedem...ghiciti?
vineri, iulie 10, 2009
Tell me no truth, if it is bad...
Doua lucruri mi-au lipsit la Moby - astea doua. Una e foarte trista, iar cealalta e a dracu' de optimista. Nah, extreme, iubitele mele :P
In al doilea clip, la 2.55-2.57 veti putea observa si un teribil subliminal...mwhahahahaha :)))
<
<
marți, iulie 07, 2009
Treaba multa
Fugi sa iei rezultate la teste medicale, dupa aia fugi sa platesti cablul, dupa aia fugi sa mananci ceva, dupa aia sa platesti taxa de examen auto, dupa aia sa iti iei solutie de lentile...
Si asta pe caldura aia mare-mare-mare de azi de la pranz.
Sunt saraca, trebuie sa merg mai mult pe jos, gandi pinguinul si mai achizitiona doua rochite irezistibile de vara, lungi pana in pamant.
Dupa care il suna pe domnul Alin de la taxi Mondial, sa vina s-o ia de la serviciu ca ploua.
Si asta pe caldura aia mare-mare-mare de azi de la pranz.
Sunt saraca, trebuie sa merg mai mult pe jos, gandi pinguinul si mai achizitiona doua rochite irezistibile de vara, lungi pana in pamant.
Dupa care il suna pe domnul Alin de la taxi Mondial, sa vina s-o ia de la serviciu ca ploua.
luni, iulie 06, 2009
In fine...
...daca aveti vreo idee constructiva legata de postul de mai devreme... Daca are cineva nevoie de mine si in acelasi timp imi poate da o mana de ajutor sa inteleg ce caut si cine sunt si care e de fapt vocatia mea...Ma refer la propuneri practice.
Astept.
Astept.
Stii cum ...
...atunci cand erai mic stiai ca esti diferit si ca o sa faci lucruri frumoase? Si ca n-o sa-ti zica nimeni cum sa traiesti, sau de ce, in niciun caz cu cine?
Si stii cum e cand ajungi mare si totusi te simti mic si neputincios si toate lucrurile alea de cand erai mic sunt undeva, departe, in ceata, si ti le mai reprezinti doar prin clisee mai mult sau mai putin contemporane de genul "sa nu uitam sa fim copii", "conteaza doar ce-ti doresti" blabla? Si teoretic ai facut tot ce trebuia, dar practic ... ai uitat ceva sare, sau usturoi, sau ulei, sau ceva, nu stiu ce, dar nu e bine. Miroase urat cand ar trebui sa miroasa a trandafiri.
Si stii cum e cand nu mai stii exact daca esti foarte puternic sau de fapt esti foarte slab, si incerci sa-ti dai seama care din astea -doua e problema. Si pana s-o descalcesti treaba se impute de fapt atat de tare incat chiar nu mai stii cine esti si de ce te afli acolo, ce te-a ajuns pana in punctul ala si ce o sa faci mai incolo?
Si stii cum e cand creezi asteptari si simti ca dezamagesti si asta in mare parte pentru ca tu insuti esti foarte dezamagit si ustura nasol de tot si nu mai stii unde e iodul si nici macar cum miroase el?
Si stii, presupun, cum e sa ai o luni de rahat, care ar fi trebuit de fapt sa fie o luni ... doar putin scarboasa, asa cum sunt toate celelalte luni.
Daca stii, atunci te rog, dar insist, nu-mi vinde "trebuie sa mergi inainte". Sub nicio forma. Stiu asta. Astept doar putina empatie. Non-intruziva, e favorita mea, s'il vous plait. Gracias.
Daca nu stii, atunci afla de la mine ca e de rahat.
Si stii cum e cand ajungi mare si totusi te simti mic si neputincios si toate lucrurile alea de cand erai mic sunt undeva, departe, in ceata, si ti le mai reprezinti doar prin clisee mai mult sau mai putin contemporane de genul "sa nu uitam sa fim copii", "conteaza doar ce-ti doresti" blabla? Si teoretic ai facut tot ce trebuia, dar practic ... ai uitat ceva sare, sau usturoi, sau ulei, sau ceva, nu stiu ce, dar nu e bine. Miroase urat cand ar trebui sa miroasa a trandafiri.
Si stii cum e cand nu mai stii exact daca esti foarte puternic sau de fapt esti foarte slab, si incerci sa-ti dai seama care din astea -doua e problema. Si pana s-o descalcesti treaba se impute de fapt atat de tare incat chiar nu mai stii cine esti si de ce te afli acolo, ce te-a ajuns pana in punctul ala si ce o sa faci mai incolo?
Si stii cum e cand creezi asteptari si simti ca dezamagesti si asta in mare parte pentru ca tu insuti esti foarte dezamagit si ustura nasol de tot si nu mai stii unde e iodul si nici macar cum miroase el?
Si stii cum e sa nu te simti recunoscator deloc, desi altii cred ca ar trebui sa fii? Si cum nu te multumesti cu supica de la cantina, desi altii zic ca esti norocos ca o ai? Si cum nu simti nevoia sa pleci capul chiar daca altii zic ca asa ar fi normal si frumos si elegant?
Si stii, presupun, cum e sa ai o luni de rahat, care ar fi trebuit de fapt sa fie o luni ... doar putin scarboasa, asa cum sunt toate celelalte luni.
Daca stii, atunci te rog, dar insist, nu-mi vinde "trebuie sa mergi inainte". Sub nicio forma. Stiu asta. Astept doar putina empatie. Non-intruziva, e favorita mea, s'il vous plait. Gracias.
Daca nu stii, atunci afla de la mine ca e de rahat.
Da, raspunsul este ca m-am intors in zona crepusculara. Palariere, vals te rog.
Runbaby's gonna love this:
joi, iulie 02, 2009
RE-CA-PI-TU-LA-RE
Bon. E 3 noaptea, am desfacut si bagajul si sa va zic.
Timp de 9 zile am alergat continuu, si am continuat sa ne trezim zilnic la 2. Plaja: Sitges, Barceloneta, Bogatell, a bit of shopping, fantani, Montjuic, toate telefericele, telecabinele, tramvaiele si funicularele pe care le-am vazut in cale, MiraMar,Port Vell,Joan Miro, Ramblas, Colon, Tibidabo,MNAC, Caixa Forum, Parcul Guell, am dat o tura si pe la Sagrada - din nou. Dureri ingrozitoare de picioare, sangria peste sangria, cate o bere noaptea, Olaaa- Colaaaa :) Cerveca, beer? Nooo, not indian. Pa-kis-ta-neze! "De ce n-ati luat cola??? Salamul pute. Eu sunt singura care a facut curat!Vreau la plaja! Eu nu mai suport sa stau la soare!". Columbia?!
Sa trecem peste...
Singura dimineata fara pic de apa sau suc fix dupa noaptea in care ne-am baut mintile in Jamboree. Cu 10 euro Cuba Libre... dar sanatoasa, nene, ca dupa 2 eram in cap. Adauga vreo 3 Smirnoff Ice si... cam aia e. Wireless, wireless, de ce nu avem wireless?! Ah, avem modem in casa. Si nu avem prelungitor! Merge modemul! Avem net! Avem chiar si wireless!!
Serile de plimbat in Gracia, seara in care am mancat Tapas pana la rostogolirea pe Passeig de Gracia pana acasa - chupa-chups de sparanghel si nachos cu guacamole si salsa si patatas bravas cu pesto si hamburgeri surpriza si desertul ala cu ciocolata topita in casuta aia de ciocolata de ma jur pe ce am mai sfant ca n-am mancat in viata mea ceva mai bun. Churros cu ciocolata. Prima oara in viata cand m-au facut sa gust fructe de mare (si nu, tot n-au reusit sa ma convinga). Mojito. Pina Colada. Gogosi. Ciudatul de la metrou si taximetristul care credea ca suntem polonezi. Sauna din metrou (bai, sa-mi explice si mie careva de ce e infernul ala Celsius in galeriile de metrou din Barcelona!). Muntele de vata de zahar pe care l-am ingurgitat pe Tibidabo.
Concluzia - daca sunt beti sunt englezi, daca sunt fanfaroni sunt italieni, daca se comporta complet imbecil sunt ... nuuu, nu, nu romani. Raspunsul este : francezi. No offence.
Si una peste alta olandezii mi-au placut.
Final de mare, mare clasa si angajament cu concertul UDOI,cateva ore in alta lume, dat creier peste cap, innebunit complet. one.org. Cum am nimerit noi initial in purgatoriu si incercam sa ajungem in zona noastra si l-au chemat pe Jose care era singurul care stia engleza sa ne scoata la cale. Cu care pana la urma m-am inteles in spaniola. Tarat picioare cu greu pe strada Papa Pius-al-nu-stiu-catelea - care la ei porneste de la stadion (mi se pare logic), stat in strada 2 ore asteptat autobuz de noapte - degeaba.Luat taxi- terminat bagaj, dormit 3 ore, luat avioooon si aterizat intre 2 sforaieli la Milano. Emporio Armani, u know ze shit.
Si aici vine partea cea mai tare. Avion de legatura cu intarziere de 1h45. Plus cele 2.20 pe care le aveam oarecum... do the math. Ce e drept e drept, nu mai statusem de foarte mult timp linistita pe un scaun. Dar exista un echilibru in lume...Am zburat turbo Milano-Bucuresti, incercand sa recuperam, am aterizat cu 5 minute inaintea furtunii (pfiuh), dai si incearca sa dai de taximetristul sunat inca de la Milano sa ne astepte. Peripetii prin ploaie, multe telefoane. Evident ca eu nu mai aveam baterie la telefon inca de dinainte de Milano, ca asa mi-e mie sila sa-l incarc pe micut exact inainte de momentele in care STIU ca voi avea nevoie de el.
Gasit cu greu taximetrist in haosul si ploaia de la Otopeni. Trafic mare, trafic mare. Ajuns acasa cu gandul ca oricum nu mai prind niciun Killers, aia e. Caaaand, primesc un SMS cum ca inca n-au inceput, exact in momentul in care am constatat ca nu am cablu. Din cauza de neplata, fireste. Asa ca - cu bagajul nedesfacut in mijlocul casei- mi-am dat jos palaria, schimbat pantalonii si tricoul, pus niste pantofi mai seriosi in picioare, pelerina de ploaie, si dai si fugi catre Romexpo prin mega ploaie si balti. Jumate cu taxi, jumate pe jos. (ca jumatate de om schiop calare pe ce naiba era el calare).
Multumeeeesc Vlad (ca a iesit in timpul concertului sa-mi aduca biletul). Multumeeeesc tot Vlad pentru cadoul de ziua meaa. :) In fine, ideea e ca am prins Mr Brightside, All those things si Read My Mind (impreuna cu alte vreo 4 piese), deci misiunea a fost indeplinita. Am baut si o bere. Au fost draguti - ucigasii zic, doar ca ploua, lumea era cam ... plouata, si nah - dupa U2 si 100.000 de oameni si foarte putin somn si foarte putina mancare si mult timp in aeroport si nu tu facut un dus macar rapid, si dupa doua zboruri, eram un pic cam greu de impresionat. Oricum, au sunat bine. :) Si am ajuns la timp sa-mi aud cantecelele. O singura chestie am de zis - bah nene, e mai bun Ciucu' decat Estrella Damm aia a lor. Pe buneee. Si da, la noi costa 1 euro si un pic, la ei ...6. Mi-au dat fetele de la Coca-Cola si niste doze sa am acasa (frigiderul meu e porno adica nud adica gol), si iata ca la ora asta inca nu dorm.
Sigur nu sunt normala.
Dar se mai indoia cineva de asta?
Final de mare, mare clasa si angajament cu concertul UDOI,cateva ore in alta lume, dat creier peste cap, innebunit complet. one.org. Cum am nimerit noi initial in purgatoriu si incercam sa ajungem in zona noastra si l-au chemat pe Jose care era singurul care stia engleza sa ne scoata la cale. Cu care pana la urma m-am inteles in spaniola. Tarat picioare cu greu pe strada Papa Pius-al-nu-stiu-catelea - care la ei porneste de la stadion (mi se pare logic), stat in strada 2 ore asteptat autobuz de noapte - degeaba.Luat taxi- terminat bagaj, dormit 3 ore, luat avioooon si aterizat intre 2 sforaieli la Milano. Emporio Armani, u know ze shit.
Si aici vine partea cea mai tare. Avion de legatura cu intarziere de 1h45. Plus cele 2.20 pe care le aveam oarecum... do the math. Ce e drept e drept, nu mai statusem de foarte mult timp linistita pe un scaun. Dar exista un echilibru in lume...Am zburat turbo Milano-Bucuresti, incercand sa recuperam, am aterizat cu 5 minute inaintea furtunii (pfiuh), dai si incearca sa dai de taximetristul sunat inca de la Milano sa ne astepte. Peripetii prin ploaie, multe telefoane. Evident ca eu nu mai aveam baterie la telefon inca de dinainte de Milano, ca asa mi-e mie sila sa-l incarc pe micut exact inainte de momentele in care STIU ca voi avea nevoie de el.
Gasit cu greu taximetrist in haosul si ploaia de la Otopeni. Trafic mare, trafic mare. Ajuns acasa cu gandul ca oricum nu mai prind niciun Killers, aia e. Caaaand, primesc un SMS cum ca inca n-au inceput, exact in momentul in care am constatat ca nu am cablu. Din cauza de neplata, fireste. Asa ca - cu bagajul nedesfacut in mijlocul casei- mi-am dat jos palaria, schimbat pantalonii si tricoul, pus niste pantofi mai seriosi in picioare, pelerina de ploaie, si dai si fugi catre Romexpo prin mega ploaie si balti. Jumate cu taxi, jumate pe jos. (ca jumatate de om schiop calare pe ce naiba era el calare).
Multumeeeesc Vlad (ca a iesit in timpul concertului sa-mi aduca biletul). Multumeeeesc tot Vlad pentru cadoul de ziua meaa. :) In fine, ideea e ca am prins Mr Brightside, All those things si Read My Mind (impreuna cu alte vreo 4 piese), deci misiunea a fost indeplinita. Am baut si o bere. Au fost draguti - ucigasii zic, doar ca ploua, lumea era cam ... plouata, si nah - dupa U2 si 100.000 de oameni si foarte putin somn si foarte putina mancare si mult timp in aeroport si nu tu facut un dus macar rapid, si dupa doua zboruri, eram un pic cam greu de impresionat. Oricum, au sunat bine. :) Si am ajuns la timp sa-mi aud cantecelele. O singura chestie am de zis - bah nene, e mai bun Ciucu' decat Estrella Damm aia a lor. Pe buneee. Si da, la noi costa 1 euro si un pic, la ei ...6. Mi-au dat fetele de la Coca-Cola si niste doze sa am acasa (frigiderul meu e porno adica nud adica gol), si iata ca la ora asta inca nu dorm.
Sigur nu sunt normala.
Dar se mai indoia cineva de asta?
Set of the show
Set of this show:
1. Breathe
2. No Line On The Horizon
3. Get On Your Boots
4. Magnificent
5. Beautiful Day
6. I Still Haven't Found What I'm Looking For
7. Angel Of Harlem / Man In The Mirror (snippet) / Don't Stop 'Til You Get Enough (snippet)
8. In A Little While
9. Unknown Caller
10. The Unforgettable Fire
11. City Of Blinding Lights
12. Vertigo
13. Crazy Tonight
14. Sunday bloody sunday
15. Pride
16. MLK
17. Walk on
encores
18. Where the streets
19. One
20. Ultra Violet (Light my way)
21. With or without you
22. Moment of surrender
1. Breathe
2. No Line On The Horizon
3. Get On Your Boots
4. Magnificent
5. Beautiful Day
6. I Still Haven't Found What I'm Looking For
7. Angel Of Harlem / Man In The Mirror (snippet) / Don't Stop 'Til You Get Enough (snippet)
8. In A Little While
9. Unknown Caller
10. The Unforgettable Fire
11. City Of Blinding Lights
12. Vertigo
13. Crazy Tonight
14. Sunday bloody sunday
15. Pride
16. MLK
17. Walk on
encores
18. Where the streets
19. One
20. Ultra Violet (Light my way)
21. With or without you
22. Moment of surrender
Walk on, it's a beautiful day
Acum sa va povestesc despre U2. Cand eram si eu mai mica, nu intelegeam care e treaba cu U2. Mi se parea cumva fada si monotona. Nu stiu de ce, nu stiu cum... dar nu intelegeam deloc what's the fuss. Era atunci "la moda" aia cu thrill me, omoara-ma, bate-ma - coloana sonora de la Batman. And it just wasn't my type. At all.
Si intr-o zi m-au prins cu o piesa. Cu "Still haven't found what I'm looking for". Era pe o complilatie pe care am cumparat-o in original. Mai erau pe ea The Who, INXS si niste alti baieti... A urmat marele amor, cu "One". Dupa aia cu "Where the streets have no name". A urmat perioada "With or without you". Dupa aia cu "Beautiful Day". Si a existat si zona "Vertigo".
Pe toate astea le-am vazut, simtit, auzit aseara live, in Barcelona. Pe astea si altele... Angel of Harlem, Pride, Magnificent, Ultraviolet, Walk On, In A Little While, City Of Blinding Lights. U2.
Cum a fost... nu stiu cum sa va explic. A fost asa cum ar fi trebuit sa fie.
Am gasit pe YouTube Beautiful Day de aseara. Inregistrata foarte bine, din zona VIP, care se afla practic in interiorul scenei. Si nu e nici macar a 10-a parte din ce a fost de fapt.
Stiti chestia cu "Trebuia sa fiti acolo", I guess... Unii dintre voi o sa fiti. Mie imi place sa cred ca niciunul din spectacolele viitoare nu va putea fi la fel de...de.... ca asta, le grand opening pe Camp Nou.
Si apropo de felul in care nu intelegeam eu U2... Ei bine, acum cred ca U2 e una din formatiile pe care trebuie neaparat sa le vezi live cat esti in viata.
marți, iunie 30, 2009
Pe ultima suta de metri
...it was all great. Abia incep sa ma obisnuiesc cu apartamentul asta care mi-a parut initial prea mic, cu aerul, cu oamenii...
Maine e concertul U2 + Snow Patrol.
Mai vreau. Se termina si simt ca abia incepea...
E un inceput foarte frumos pentru restul vietii mele.
As well... :)
luni, iunie 29, 2009
Barcelona, mi amor
Te-ai fi asteptat, de la o persoana ... complexa... cum sunt eu, sa postez de la Barcelona povestind despre evenimentele culturale, obiceiuri, locuri, intamplari, viata, noapte, zi... ceva.... ceva. Nu?
Ei bine, pentru moment tot ce am de zis este: frate, astia au salvamari buni rau.
Nu se vede bine din cauza fanei pe care o puteti observa in imagine, dar va pot asigura ca Baywatch era un film cu oameni diformi pe langa individul in cauza...
Ei bine, pentru moment tot ce am de zis este: frate, astia au salvamari buni rau.
Nu se vede bine din cauza fanei pe care o puteti observa in imagine, dar va pot asigura ca Baywatch era un film cu oameni diformi pe langa individul in cauza...
Well... hello there...
Va mai povestesc cand ma intorc.
duminică, iunie 21, 2009
Si ca o completare...
... a postului anterior, am observat, uitandu-ma in rubrica"sent" ca am obiceiul de a ma asigura ca ucid regrete. Ca trimit mailuri catre sufletele care aleg sa se indeparteze, in speranta ca voi omori orice potential regret cu acest gest.
Si, btw, aveti aici o melodie de la mine. Pentru fiecare dintre voi am simtit ce spune femeia asta aici:
Etta James - My Dearest Darling
Asculta mai multe audio Muzica
Am observat o oarecare repetitie (desi repet - urasc din tot sufletul repetitiile) in mesaj. Si nu pot sa ma abtin sa nu ma intreb ce s-a ales de toate sufletele carora le-am scris macar o data un mesaj ucigas de regrete. Au devenit oamenii care isi doreau sa fie? Au intalnit ce vroiau sa intalneasca? Au invatat inaintea mea cum sa traiasca mai frumos?
Ia mai scrieti-mi si mie cate-un mail din cand in cand! Sa stiu si eu ce si cum. Stiu ca ma cititi, ce naiba... Sunt eu, fata care scrie mailuri frumoase.
Incercati sa folositi cat mai putin repetitii, totusi. Dar daca nu se poate... e ok si asa.
Si, btw, aveti aici o melodie de la mine. Pentru fiecare dintre voi am simtit ce spune femeia asta aici:
Etta James - My Dearest Darling
Asculta mai multe audio Muzica
Cuvinte
Am scris atatea despre cuvinte. Si am scris tot in cuvinte. Pentru a spune lucruri despre cuvinte, e nevoie tot de cuvinte.
Mi s-a spus intotdeauna ca am cuvintele la mine. Ca stiu intotdeauna ce cuvant sa folosesc pentru a spune ceva anume. Ca am un talent aproape dureros de a reda in semne grafice emotii. Sentimente. Ca am darul de a-mi pune trairile la vedere in vocale si consoane in asa fel incat ele sa nasca reactii.
Si la ce bun? Adica stau acum si ma intreb- cu ce ma ajuta asta? Semantica? Cuvintele bune, cuvintele rele, limbile straine, intuitia, urechea muzicala? Nu e totul un fel de matematica? Un-doi-un-doi - aici vine un a, si aici vine un u, si stai, vuieste pe aproape un v. Si poate o aliteratie ar exprima mai usor nelinistea. Sau incarcatura.
Nu stiu mai mult de atat. Stiu doar ca stapanesc cuvintele. Sau ca ele ma stapanesc pe mine.
Dar inseamna asta, de fapt, ceva?
Mi s-a spus intotdeauna ca am cuvintele la mine. Ca stiu intotdeauna ce cuvant sa folosesc pentru a spune ceva anume. Ca am un talent aproape dureros de a reda in semne grafice emotii. Sentimente. Ca am darul de a-mi pune trairile la vedere in vocale si consoane in asa fel incat ele sa nasca reactii.
Si la ce bun? Adica stau acum si ma intreb- cu ce ma ajuta asta? Semantica? Cuvintele bune, cuvintele rele, limbile straine, intuitia, urechea muzicala? Nu e totul un fel de matematica? Un-doi-un-doi - aici vine un a, si aici vine un u, si stai, vuieste pe aproape un v. Si poate o aliteratie ar exprima mai usor nelinistea. Sau incarcatura.
Nu stiu mai mult de atat. Stiu doar ca stapanesc cuvintele. Sau ca ele ma stapanesc pe mine.
Dar inseamna asta, de fapt, ceva?
Oricum, urasc si iubesc in acelasi timp repetitiile. Si imi plac constructiile circulare. :) Se vede?
miercuri, iunie 17, 2009
Aventuri in Tara Oglinzii
Pe soundtrack de London Undersound al lui Nitin Sawhney. N-am vazut inca Londra, dar o s-o vad. Poate la anu'. Sau poate la toamna. Sau altadata.
Lucrurile sunt la fel, dar cumva parca se schimba radical zilele astea. E un fel de Alice in Tara Oglinzii. Nu, nu in Tara Minunilor. Nu stiti? Prima mea intalnire cu Alice a fost in Tara Oglinzii. Era o carte mare, cartonata, cu ilustratii alb-negru, unde am facut cunostinta cu Alice si intamplarile ei bizare. Nu se strecoara prin usi magice mancand prajituri cu efect neasteptat, ci trece printr-o oglinda si ajunge in lumea pieselor de sah, intrand in razboiul dintre ele. E acolo Humpty Dumpty, si Leul, si Unicornul, si multe alte personaje. Cartea asta m-a marcat iremediabil. Nah - Alice si basmele pentru copii si oameni mari. De fiecare cand o deschideam gaseam alt sens in paginile ei. Cu mintea aia a mea de 5 -6 ani (da, pe la varsta aia o citeam, I was a kind of a common prodigy) incercam sa gasesc un sens absurdului, si de fiecare data reuseam, dar cu un rezultat diferit.
De ce porneste Alice ca pion al Reginei de Alb, si de ce etapele prin care trece nu se supun unor reguli firesti, de ce unele lucruri sunt nedrepte, de ce e bine si totusi rau cand ajunge regina, toate lucrurile astea isi cautau explicatii in capul meu si si le gaseau intotdeauna sub o alta forma. Imi dau seama acum cata educatie mi-a facut cartea asta pe care atunci o gaseam fascinant de absurda.
De ce mi-am amintit acum? Pentru ca asa se intampla lucrurile de la o vreme. E realitatea pe care o stiam, in loop, dar cumva o vad intoarsa pe dos. Brusc fiecare replica pe care as ignora-o in mod normal pare a avea sensuri misterioase, si toate lucrurile din jur au o identitate cel putin dubla, pe care o vezi daca stai un minut si privesti in oglinda.
marți, iunie 16, 2009
"Ultima declaraţie (de dragoste), ultima declaraţie (de război)"
De pe CATAVENCU:
"Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.
După cum am mai declarat anterior, în cele şase interogatorii ale Procuraturii Militare şi în cele patru declaraţii scrise (din care nu mai există decât una la dosar), am participat de bunăvoie, pentru că aşa am vrut, pentru că aveam 19 ani, eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe.
Pentru că acolo, în Piaţa Universităţii, am exersat lângă cunoscuţi şi necunoscuţi cum e să râzi, să plângi şi să fii liber.
Evenimentele despre care voi relata mai jos şi-au avut punctul de plecare în noaptea de 12 spre 13 iunie, când Poliţia a intrat în forţă în corturile celor care refuzaseră să părăsească Piaţa după alegerile din mai 1990. Potrivit presupunerilor mele, aceşti "rezistenţi", care nu erau violenţi, mai "întârziaseră" şi ei puţin pe acolo, ameţiţi fiind încă de atmosfera de carnaval a Pieţei Universităţii şi de neaşteptatul şi superbul exerciţiu al libertăţii care se desfăşurase acolo.
Declar că nu am putut explica termenul de "exerciţiu al libertăţii" angajaţilor Procuraturii Militare, dar o voi face, ulterior, în instanţă, dacă mi se va cere.
"Rezistenţii" din Piaţa Universităţii au fost "curăţaţi", aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie de către "curăţătorii" regimului Iliescu, obsedaţi atunci şi acum de "imaginea României în lume". În activitatea de curăţire au fost folosite bastoane de cauciuc, scuturi şi pumni ai unor aşa-zişi angajaţi ai Ministerului de Interne, iar spre dimineaţă Piaţa Universităţii, cu excepţia unor mici băltoace de sânge pe ici, pe colo, era curată, gata să se prezinte Europei drept buric al României.
Întreaga zi de 13 iunie mi-am petrecut-o în interiorul Universităţii împreună cu alţi membri ai Ligii Studenţilor încercând să înţelegem ce se întâmplă. Spre seară am ieşit împreună cu Mugur Vasiliu, coleg în anul al treilea al aceleiaşi Facultăţi de Litere, până la Calea Victoriei, unde am urmărit şi filmat luptele dintre civili şi persoane îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, despre care cred că ar fi fost poliţişti. Declar că sus-amintitul coleg al meu a filmat oameni morţi şi cartuşe adevărate. Elicoptere cu însemne militare survolau zona, Ministerul de Interne era incendiat şi fuseseră împrăştiate gaze lacrimogene.
Declar că, din cauza unui sentiment de frică, inerent, cred eu, într-o asemenea situaţie, m-am întors în sediul Universităţii, unde am plănuit să stau până la orele 5,00 a.m., ora la care de obicei pleca prima garnitură de metrou cu care urma să ajung la domiciliul meu de flotant din căminul A al Complexului Studenţesc Grozăveşti.
Declar în deplină cunoştinţă de cauză şi fără urmă de îndoială că la orele 3,00 a.m. ale zilei de 14 iunie 1990 luptele de stradă luaseră sfârşit, se înstăpânise liniştea în centrul oraşului Bucureşti, iar clădirea Universităţii era înconjurată de mai multe şiruri de oameni îmbrăcaţi în uniforme închise la culoare, despre care bănuiesc că ar fi fost soldaţi antitero.
Nu am putut preciza cu certitudine în declaraţiile anterioare şi nici în cadrul interogatoriilor cărei instituţii îi aparţineau acei soldaţi. Fiind un simplu soldat neinstruit, nu cunosc uniformele şi gradele militare, dar, întorcându-ne la evenimentele relatate, nişte oameni în uniforme despre care bănuiesc că ar fi fost jandarmi păzeau perimetrul Universităţii.
Cer pe această cale cadrelor Procuraturii să nu mă mai întrebe de ce era păzită Universitatea pentru că nu cunosc răspunsul la această întrebare.
În jurul orelor 4,00 a.m., vreo cinci autobuze, estimez eu, au oprit în perimetrul Pieţei Universităţii, iar bărbaţii în uniformă pe care îi bănuiesc a fi parte jandarmi, parte foşti securişti au părăsit în mare grabă dispozitivul.
Peste o jumătate de oră, cam pe la orele 4,30 a.m., în aceeaşi zi de 14 iunie 1990, au năvălit în Piaţa Universităţii aproximativ 200 de bărbaţi îmbrăcaţi în haine de lucrători minieri despre care bănuiesc, în lumina evenimentelor ulterioare, că ar fi fost parte mineri adevăraţi, parte angajaţi ai Ministerului de Interne şi parte foşti securişti. Aceştia erau foarte agresivi, fiind înarmaţi cu bâte, bastoane de cauciuc, securi şi târnăcoape. Au lovit cu bâtele, bănuiesc până la moarte, un tânăr care tocmai ieşise din gura de metrou Universităţii în faţa Teatrului Naţional. Bănuiesc că fără viaţă, dar în mod cert fără suflare, tânărul însângerat a fost aruncat cu capul într-un coş de gunoi care se afla în acele zile lângă primul stâlp de iluminare de lângă gura de metrou Universităţii, pe stânga. Înfricoşată de cele văzute şi temându-mă pentru integritatea mea fizică şi chiar pentru viaţa mea, am fugit de la geamul de la etajul doi al Facultăţii de Geologie, unde mă aflam, la etajul al treilea împreună cu doi colegi şi o tânără care a spus despre ea cum că s-ar numi Maria. După ce am alergat o vreme pe holuri în încercarea de a găsi un loc unde să ne putem ascunde, fata care pretindea că se numeşte Maria ne-a indicat un amfiteatru al cărui nume nu mi-l mai aduc bine aminte şi ne-am ascuns toţi patru sub un podium pe care erau aşezate băncile şi pupitrele, mai exact sub o podea. Cam după 10 minute, unul dintre băieţii alături de care mă ascunsesem, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, a urinat, deşi eu bănuiesc că "s-a pişat pe el de frică".
Cam de trei ori până când am fost găsiţi am auzit deasupra mea paşi, bănuiesc eu, ai acelor bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner. Aceştia foloseau un limbaj injurios la adresa studenţilor şi intelectualilor, cu expresii ca: "vă omorâm pe toţi, băi căcănarilor", "morţii mamelor voastre", "futu-vă muma-n cur". La un moment dat am auzit o voce pe care o bănuiesc ca aparţinând lui Miron Cozma cerând o ambulanţă pentru a-l duce pe Marian Munteanu la Spitalul Colţea.
În jurul orei 9,00 a.m. am fost descoperiţi de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc că erau securişti pentru că erau tunşi regulamentar şi nu puţeau. Aceştia ne-au adresat cuvinte injurioase din familia semantică a celor amintite mai sus şi ne-au lovit cu pumnii şi picioarele. Un bărbat mic şi îndesat, brunet, cu ochi căprui, fără barbă, dar cu o guşă mare s-a ridicat pe vârfuri şi mi-a tras un pumn în ochi, apoi alţi doi care mă ţineau de braţul stâng, respectiv drept, m-au lovit cu picioarele şi m-au îmbrâncit pe scări. M-am rostogolit de la etajul trei la etajul doi unde, în patru labe fiind, un alt bărbat m-a apucat de coadă şi le-a spus celorlalţi cum că aş fi drogată pentru că îmi joacă ochii în cap. Precizez că nu consumasem substanţe din cele clasate în categoria drogurilor, iar ochii îmi jucau în cap doar pentru că eram ameţită de atâta rostogolit pe scări. Până la parter am trecut printr-o ploaie de lovituri diverse: palme, pumni, bastoane de cauciuc pe spate şi şuturi în fund.
Ajunsă la parter, un domn înalt cu ochelari metalici care afirma despre el că este profesor la Facultatea de Geologie a încercat să inducă în eroare pe cei îmbrăcaţi în miner spunându-le să mă elibereze pentru că mă cunoaşte şi sunt una dintre studentele lui. Bărbatul cel mic şi îndesat nu a ascultat de spusele acestuia şi l-a lovit cu o bâtă peste faţă adresându-i următoarele cuvinte: "Taci, porcule!".
Nu-l cunoşteam pe acest aşa-zis profesor căruia i s-au spart în acea zi nasul, capul şi ochelarii, dar presupun că doar grija pentru viaţa mea l-a îndemnat să mintă asupra relaţiilor dintre noi.
Bărbatul m-a împins în Piaţa Universităţii strigând: "Moarte studenţilor şi intelectualilor!".
În Piaţa Universităţii, grupuri de oameni îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc cum că ar fi fost mineri, poliţişti şi securişti alegeau, după nişte criterii pe care nu le-am înţeles, oameni cărora le aplicau corecţii fizice, fie cu pumnii şi cu picioarele, fie cu bâte, securi sau bastoane de cauciuc.
S-au aruncat şi asupra mea vreo şase, lovindu-mă la întâmplare peste cap, spate, mâini şi picioare. Unul dintre ei a încercat să mă lovească în picior cu o secure, dar nu a reuşit decât să-mi taie pantalonii. Am fost deposedată de geantă, ochelari de citit, brăţară din piele şi geacă.
La un moment dat, am fost apucată de braţe de doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme care s-au recomandat a fi ofiţeri de poliţie şi care m-au îndemnat să fug alături de ei pentru că nu mai stăpânesc situaţia. Am alergat înspre Piaţa Unirii şi am fost pusă cu faţa la zid undeva în zona Strada Doamnei. În acea zonă se afla populaţie civilă. Cam o sută de oameni, care pretindeau a fi susţinători ai acţiunilor bărbaţilor îmbrăcaţi în mineri, ai lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României) şi ai Frontului Salvării Naţionale, m-au pus în genunchi, m-au numit "curvă din Piaţa Universităţii" şi mi-au turnat lapte în cap. Menţionez că nici înainte, nici în timpul şi nici după aceste evenimente nu am prestat favoruri sexuale pentru bani sau alte beneficii.
Am remarcat eforturile unui bătrânel scund şi foarte zbârcit care, fiind împiedicat să ajungă la mine, striga: "Vreau să dau şi eu, vreau şi eu, lăsaţi-mă şi pe mine". Menţionez că a ajuns la un moment dat şi m-a scuipat între ochi.
Am ajuns în jurul prânzului, cu o dubă de Poliţie, la o unitate militară despre care am aflat ulterior că se numea Măgurele. Am fost întâmpinată de un şir de elevi militari care mi-au tras şuturi în fund. În hangar eram cam 400 de oameni bătuţi şi răniţi. Nu ni s-au acordat îngrijiri medicale, hrană sau apă până în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990.
Am stat pe colţul unei saltele alături de mai multe femei aparţinând etniei rome care, deşi deposedate de bunuri, mai păstraseră, în locuri despre care nu am cunoştinţă, nişte pachete de ţigări Carpaţi pe care le-au împărţit cu mine.
În dimineaţa zilei de 15 iunie 1990 au sosit nişte domni îmbrăcaţi în haine civile care s-au recomandat a fi procurori militari. Nu am îndrăznit să-i întreb mai mult, pentru că teama pentru viaţa mea nu mă părăsise încă, aşa că nu pot furniza date privitoare la numele persoanei care m-a anchetat şi care mi-a luat declaraţia.
Apoi am fost fotografiată faţă-profil şi acolo l-am recunoscut pe Nica Leon care avea faţa tumefiată. Mi s-au luat amprentele şi mi s-a spus că cea care pretindea a fi Maria nu era Maria, ci o proxenetă din Brăila pe nume Laura. Menţionez că la ultima întâlnire cu procurorii am găsit într-un album foto al celor arestaţi în acele zile fotografia acestei femei, care se pare că se numea totuşi Maria, aşa cum ne spusese şi ea.
În jurul orelor 13,00 a apărut în hangarul unde eram cazată un bărbat îmbrăcat în uniformă, despre care bănuiesc că era securist, care avea actele mele de identitate introduse într-un portofel care nu era al meu. M-a întrebat dacă acelea sunt actele mele şi mi-a spus că sunt liberă şi că, în cazul meu, se făcuse o regretabilă eroare. Am fost lăsată să mă spăl, mi s-a pus la dispoziţie un pieptăn şi am fost pansată de către medicul unităţii despre care am aflat că era din Drăgăşani, oraş apropiat de Râmnicu Vâlcea, locul naşterii mele.
Doi bărbaţi îmbrăcaţi civil, pe care-i bănuiesc a fi fost securişti, m-au condus cu o maşină neagră până în Grozăveşti sugerându-mi să nu povestesc chiar tot ce mi s-a întâmplat.
Declar, susţin şi semnez declaraţia de mai sus pretinzând daune morale şi materiale după cum urmează:
Cer ca pentru cele pătimite în acele zile, Ion Iliescu, fost preşedinte al României, pe care îl consider vinovat moral pentru linşajul din Piaţa Universităţii, să fie judecat şi, după părerea mea, condamnat.
Tot Ion Iliescu, fost preşedinte al României, să-mi ceară scuze publice pe un post naţional de televiziune la o oră de maximă audienţă pentru faptul că în cadrul unei emisiuni televizate a spus că aparţin istoriei (istorie este el!).
Să-mi fie înapoiate bunurile de care am fost deposedată în data de 14 iunie 1990 – geanta, ochelarii, un pachet de ţigări BT, 1.000 de lei trimişi de mama, permisul de la BCU, o brăţară de piele făcută de Uleia, geaca, un cercel de argint şi, la sugestia avocatului meu, cei nouăsprezece ani pe care i-am avut atunci.
Pentru conformitate,
Victoria Pătraşcu
"Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.
După cum am mai declarat anterior, în cele şase interogatorii ale Procuraturii Militare şi în cele patru declaraţii scrise (din care nu mai există decât una la dosar), am participat de bunăvoie, pentru că aşa am vrut, pentru că aveam 19 ani, eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe.
Pentru că acolo, în Piaţa Universităţii, am exersat lângă cunoscuţi şi necunoscuţi cum e să râzi, să plângi şi să fii liber.
Evenimentele despre care voi relata mai jos şi-au avut punctul de plecare în noaptea de 12 spre 13 iunie, când Poliţia a intrat în forţă în corturile celor care refuzaseră să părăsească Piaţa după alegerile din mai 1990. Potrivit presupunerilor mele, aceşti "rezistenţi", care nu erau violenţi, mai "întârziaseră" şi ei puţin pe acolo, ameţiţi fiind încă de atmosfera de carnaval a Pieţei Universităţii şi de neaşteptatul şi superbul exerciţiu al libertăţii care se desfăşurase acolo.
Declar că nu am putut explica termenul de "exerciţiu al libertăţii" angajaţilor Procuraturii Militare, dar o voi face, ulterior, în instanţă, dacă mi se va cere.
"Rezistenţii" din Piaţa Universităţii au fost "curăţaţi", aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie de către "curăţătorii" regimului Iliescu, obsedaţi atunci şi acum de "imaginea României în lume". În activitatea de curăţire au fost folosite bastoane de cauciuc, scuturi şi pumni ai unor aşa-zişi angajaţi ai Ministerului de Interne, iar spre dimineaţă Piaţa Universităţii, cu excepţia unor mici băltoace de sânge pe ici, pe colo, era curată, gata să se prezinte Europei drept buric al României.
Întreaga zi de 13 iunie mi-am petrecut-o în interiorul Universităţii împreună cu alţi membri ai Ligii Studenţilor încercând să înţelegem ce se întâmplă. Spre seară am ieşit împreună cu Mugur Vasiliu, coleg în anul al treilea al aceleiaşi Facultăţi de Litere, până la Calea Victoriei, unde am urmărit şi filmat luptele dintre civili şi persoane îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, despre care cred că ar fi fost poliţişti. Declar că sus-amintitul coleg al meu a filmat oameni morţi şi cartuşe adevărate. Elicoptere cu însemne militare survolau zona, Ministerul de Interne era incendiat şi fuseseră împrăştiate gaze lacrimogene.
Declar că, din cauza unui sentiment de frică, inerent, cred eu, într-o asemenea situaţie, m-am întors în sediul Universităţii, unde am plănuit să stau până la orele 5,00 a.m., ora la care de obicei pleca prima garnitură de metrou cu care urma să ajung la domiciliul meu de flotant din căminul A al Complexului Studenţesc Grozăveşti.
Declar în deplină cunoştinţă de cauză şi fără urmă de îndoială că la orele 3,00 a.m. ale zilei de 14 iunie 1990 luptele de stradă luaseră sfârşit, se înstăpânise liniştea în centrul oraşului Bucureşti, iar clădirea Universităţii era înconjurată de mai multe şiruri de oameni îmbrăcaţi în uniforme închise la culoare, despre care bănuiesc că ar fi fost soldaţi antitero.
Nu am putut preciza cu certitudine în declaraţiile anterioare şi nici în cadrul interogatoriilor cărei instituţii îi aparţineau acei soldaţi. Fiind un simplu soldat neinstruit, nu cunosc uniformele şi gradele militare, dar, întorcându-ne la evenimentele relatate, nişte oameni în uniforme despre care bănuiesc că ar fi fost jandarmi păzeau perimetrul Universităţii.
Cer pe această cale cadrelor Procuraturii să nu mă mai întrebe de ce era păzită Universitatea pentru că nu cunosc răspunsul la această întrebare.
În jurul orelor 4,00 a.m., vreo cinci autobuze, estimez eu, au oprit în perimetrul Pieţei Universităţii, iar bărbaţii în uniformă pe care îi bănuiesc a fi parte jandarmi, parte foşti securişti au părăsit în mare grabă dispozitivul.
Peste o jumătate de oră, cam pe la orele 4,30 a.m., în aceeaşi zi de 14 iunie 1990, au năvălit în Piaţa Universităţii aproximativ 200 de bărbaţi îmbrăcaţi în haine de lucrători minieri despre care bănuiesc, în lumina evenimentelor ulterioare, că ar fi fost parte mineri adevăraţi, parte angajaţi ai Ministerului de Interne şi parte foşti securişti. Aceştia erau foarte agresivi, fiind înarmaţi cu bâte, bastoane de cauciuc, securi şi târnăcoape. Au lovit cu bâtele, bănuiesc până la moarte, un tânăr care tocmai ieşise din gura de metrou Universităţii în faţa Teatrului Naţional. Bănuiesc că fără viaţă, dar în mod cert fără suflare, tânărul însângerat a fost aruncat cu capul într-un coş de gunoi care se afla în acele zile lângă primul stâlp de iluminare de lângă gura de metrou Universităţii, pe stânga. Înfricoşată de cele văzute şi temându-mă pentru integritatea mea fizică şi chiar pentru viaţa mea, am fugit de la geamul de la etajul doi al Facultăţii de Geologie, unde mă aflam, la etajul al treilea împreună cu doi colegi şi o tânără care a spus despre ea cum că s-ar numi Maria. După ce am alergat o vreme pe holuri în încercarea de a găsi un loc unde să ne putem ascunde, fata care pretindea că se numeşte Maria ne-a indicat un amfiteatru al cărui nume nu mi-l mai aduc bine aminte şi ne-am ascuns toţi patru sub un podium pe care erau aşezate băncile şi pupitrele, mai exact sub o podea. Cam după 10 minute, unul dintre băieţii alături de care mă ascunsesem, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, a urinat, deşi eu bănuiesc că "s-a pişat pe el de frică".
Cam de trei ori până când am fost găsiţi am auzit deasupra mea paşi, bănuiesc eu, ai acelor bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner. Aceştia foloseau un limbaj injurios la adresa studenţilor şi intelectualilor, cu expresii ca: "vă omorâm pe toţi, băi căcănarilor", "morţii mamelor voastre", "futu-vă muma-n cur". La un moment dat am auzit o voce pe care o bănuiesc ca aparţinând lui Miron Cozma cerând o ambulanţă pentru a-l duce pe Marian Munteanu la Spitalul Colţea.
În jurul orei 9,00 a.m. am fost descoperiţi de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc că erau securişti pentru că erau tunşi regulamentar şi nu puţeau. Aceştia ne-au adresat cuvinte injurioase din familia semantică a celor amintite mai sus şi ne-au lovit cu pumnii şi picioarele. Un bărbat mic şi îndesat, brunet, cu ochi căprui, fără barbă, dar cu o guşă mare s-a ridicat pe vârfuri şi mi-a tras un pumn în ochi, apoi alţi doi care mă ţineau de braţul stâng, respectiv drept, m-au lovit cu picioarele şi m-au îmbrâncit pe scări. M-am rostogolit de la etajul trei la etajul doi unde, în patru labe fiind, un alt bărbat m-a apucat de coadă şi le-a spus celorlalţi cum că aş fi drogată pentru că îmi joacă ochii în cap. Precizez că nu consumasem substanţe din cele clasate în categoria drogurilor, iar ochii îmi jucau în cap doar pentru că eram ameţită de atâta rostogolit pe scări. Până la parter am trecut printr-o ploaie de lovituri diverse: palme, pumni, bastoane de cauciuc pe spate şi şuturi în fund.
Ajunsă la parter, un domn înalt cu ochelari metalici care afirma despre el că este profesor la Facultatea de Geologie a încercat să inducă în eroare pe cei îmbrăcaţi în miner spunându-le să mă elibereze pentru că mă cunoaşte şi sunt una dintre studentele lui. Bărbatul cel mic şi îndesat nu a ascultat de spusele acestuia şi l-a lovit cu o bâtă peste faţă adresându-i următoarele cuvinte: "Taci, porcule!".
Nu-l cunoşteam pe acest aşa-zis profesor căruia i s-au spart în acea zi nasul, capul şi ochelarii, dar presupun că doar grija pentru viaţa mea l-a îndemnat să mintă asupra relaţiilor dintre noi.
Bărbatul m-a împins în Piaţa Universităţii strigând: "Moarte studenţilor şi intelectualilor!".
În Piaţa Universităţii, grupuri de oameni îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc cum că ar fi fost mineri, poliţişti şi securişti alegeau, după nişte criterii pe care nu le-am înţeles, oameni cărora le aplicau corecţii fizice, fie cu pumnii şi cu picioarele, fie cu bâte, securi sau bastoane de cauciuc.
S-au aruncat şi asupra mea vreo şase, lovindu-mă la întâmplare peste cap, spate, mâini şi picioare. Unul dintre ei a încercat să mă lovească în picior cu o secure, dar nu a reuşit decât să-mi taie pantalonii. Am fost deposedată de geantă, ochelari de citit, brăţară din piele şi geacă.
La un moment dat, am fost apucată de braţe de doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme care s-au recomandat a fi ofiţeri de poliţie şi care m-au îndemnat să fug alături de ei pentru că nu mai stăpânesc situaţia. Am alergat înspre Piaţa Unirii şi am fost pusă cu faţa la zid undeva în zona Strada Doamnei. În acea zonă se afla populaţie civilă. Cam o sută de oameni, care pretindeau a fi susţinători ai acţiunilor bărbaţilor îmbrăcaţi în mineri, ai lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României) şi ai Frontului Salvării Naţionale, m-au pus în genunchi, m-au numit "curvă din Piaţa Universităţii" şi mi-au turnat lapte în cap. Menţionez că nici înainte, nici în timpul şi nici după aceste evenimente nu am prestat favoruri sexuale pentru bani sau alte beneficii.
Am remarcat eforturile unui bătrânel scund şi foarte zbârcit care, fiind împiedicat să ajungă la mine, striga: "Vreau să dau şi eu, vreau şi eu, lăsaţi-mă şi pe mine". Menţionez că a ajuns la un moment dat şi m-a scuipat între ochi.
Am ajuns în jurul prânzului, cu o dubă de Poliţie, la o unitate militară despre care am aflat ulterior că se numea Măgurele. Am fost întâmpinată de un şir de elevi militari care mi-au tras şuturi în fund. În hangar eram cam 400 de oameni bătuţi şi răniţi. Nu ni s-au acordat îngrijiri medicale, hrană sau apă până în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990.
Am stat pe colţul unei saltele alături de mai multe femei aparţinând etniei rome care, deşi deposedate de bunuri, mai păstraseră, în locuri despre care nu am cunoştinţă, nişte pachete de ţigări Carpaţi pe care le-au împărţit cu mine.
În dimineaţa zilei de 15 iunie 1990 au sosit nişte domni îmbrăcaţi în haine civile care s-au recomandat a fi procurori militari. Nu am îndrăznit să-i întreb mai mult, pentru că teama pentru viaţa mea nu mă părăsise încă, aşa că nu pot furniza date privitoare la numele persoanei care m-a anchetat şi care mi-a luat declaraţia.
Apoi am fost fotografiată faţă-profil şi acolo l-am recunoscut pe Nica Leon care avea faţa tumefiată. Mi s-au luat amprentele şi mi s-a spus că cea care pretindea a fi Maria nu era Maria, ci o proxenetă din Brăila pe nume Laura. Menţionez că la ultima întâlnire cu procurorii am găsit într-un album foto al celor arestaţi în acele zile fotografia acestei femei, care se pare că se numea totuşi Maria, aşa cum ne spusese şi ea.
În jurul orelor 13,00 a apărut în hangarul unde eram cazată un bărbat îmbrăcat în uniformă, despre care bănuiesc că era securist, care avea actele mele de identitate introduse într-un portofel care nu era al meu. M-a întrebat dacă acelea sunt actele mele şi mi-a spus că sunt liberă şi că, în cazul meu, se făcuse o regretabilă eroare. Am fost lăsată să mă spăl, mi s-a pus la dispoziţie un pieptăn şi am fost pansată de către medicul unităţii despre care am aflat că era din Drăgăşani, oraş apropiat de Râmnicu Vâlcea, locul naşterii mele.
Doi bărbaţi îmbrăcaţi civil, pe care-i bănuiesc a fi fost securişti, m-au condus cu o maşină neagră până în Grozăveşti sugerându-mi să nu povestesc chiar tot ce mi s-a întâmplat.
Declar, susţin şi semnez declaraţia de mai sus pretinzând daune morale şi materiale după cum urmează:
Cer ca pentru cele pătimite în acele zile, Ion Iliescu, fost preşedinte al României, pe care îl consider vinovat moral pentru linşajul din Piaţa Universităţii, să fie judecat şi, după părerea mea, condamnat.
Tot Ion Iliescu, fost preşedinte al României, să-mi ceară scuze publice pe un post naţional de televiziune la o oră de maximă audienţă pentru faptul că în cadrul unei emisiuni televizate a spus că aparţin istoriei (istorie este el!).
Să-mi fie înapoiate bunurile de care am fost deposedată în data de 14 iunie 1990 – geanta, ochelarii, un pachet de ţigări BT, 1.000 de lei trimişi de mama, permisul de la BCU, o brăţară de piele făcută de Uleia, geaca, un cercel de argint şi, la sugestia avocatului meu, cei nouăsprezece ani pe care i-am avut atunci.
Pentru conformitate,
Victoria Pătraşcu
(Text extras din Almanahul "Senzaţii tari", A.C. 2008)"
Pentru cine s-a intrebat ce naiba zice de fapt femeia aia
It's a pity you already have a wife
Un rezumat: ce pacat ca ai nevasta, smechere, si eu am pe unu'. Daca m-as trezi dimineata cu tine m-as lasa de baut si de petreceri si m-as pune pe facut copii. Daca societatea evolueaza poate o sa te putem imparti, deocamdata hai sa ne intalnim in spatele discotecii, te iubesc, sa moara mama. E o chestie superficiala da' eu as zice ca ar fi bine sa fie pe bune, ai grija la Fifi si Tanta ca sunt mari informatoare. Nu stiu ce simti,da' io sunt clar in limba dupa tine. Iti respect nevasta si copiii si pe gagica-meu, da' hai sa ne mai pupam un pic, as vrea sa facem o fetita frumoasa, da' ar fi pacat sa nu-i pot zice cine e taica-sau, asa ca hai s-o lasam asa. Pana una alta, mare pacat ca ai nevasta.
Da' e buna rau de dansat :))
Un rezumat: ce pacat ca ai nevasta, smechere, si eu am pe unu'. Daca m-as trezi dimineata cu tine m-as lasa de baut si de petreceri si m-as pune pe facut copii. Daca societatea evolueaza poate o sa te putem imparti, deocamdata hai sa ne intalnim in spatele discotecii, te iubesc, sa moara mama. E o chestie superficiala da' eu as zice ca ar fi bine sa fie pe bune, ai grija la Fifi si Tanta ca sunt mari informatoare. Nu stiu ce simti,da' io sunt clar in limba dupa tine. Iti respect nevasta si copiii si pe gagica-meu, da' hai sa ne mai pupam un pic, as vrea sa facem o fetita frumoasa, da' ar fi pacat sa nu-i pot zice cine e taica-sau, asa ca hai s-o lasam asa. Pana una alta, mare pacat ca ai nevasta.
Varianta telenovela (pentru cititorii sensibili din fire): cel mai mare pacat din lume e ca ai pe alta si ca eu sunt deja a altcuiva. De m-as trezi dimineata si ti-as vedea chipul alaturi de al meu, pe perna, lumea ar capata brusc un sens si mi-as dori sa-ti pot darui un copil. In alta lume poate te-as putea imparti cu ea, dar asa...Te iubesc ingrozitor de mult. Nu stiu ce simti tu, dar pentru mine tu esti totul. Stiu ca pentru tine e doar o stare trecatoare, dar singura mea dorinta in momentul asta este sa iti dai seama ce mult am putea avea impreuna. Fii atent la oamenii din jur, nu toti sunt ceea ce par. Iti respect familia si imi respect relatia dar nu pot renunta la tine. Mi-as dori sa avem o fetita frumoasa, dar ar fi nedrept pentru ea sa nu poata trai frumos. Regret enorm ca esti deja al altei femei.
Haha.
Da' e buna rau de dansat :))
luni, iunie 15, 2009
Si ce mai ascultam in seara asta
Ansamblul vocal-instrumental Cot va interpreta pentru dumneavoastra in exclusivitate slagarul "Ticalos pretentios" (de o calitate tehnica indoielnica spre final):
elbow picky bugger
Asculta mai multe audio Muzica
elbow picky bugger
Asculta mai multe audio Muzica
Cronica.ro
Sau, mai exact "thechronicle". Adica unde trebuie sa dati un click ca sa cititi chestii interesante.
As vrea sa fiu ceva mai originala, si sa scriu propria viziune despre thechronicle. Nu pot sa spun decat ca sunt mandra ca am fost intre primii care au dat click pe cronica (cel putin asa cred eu), cand era inca in stadiul de proiect. Acum, ca m-am laudat, sa va zic exact cum scrie in comunicatul de presa de la lansare(de unde aveti si foto, mai sus), ca scrie bine:
Bucureşti, 11 iunie 2009. thechronicle.ro, revistă exclusiv online de softnews şi lifestyle, este o premieră pe piaţa de new media din România. Pe modelul unui blog colectiv, thechronicle.ro adună comentarii şi analize semnate de unii dintre cei mai importanţi jurnalişti, critici şi artişti de renume din ţara noastră: Mihaela Michailov, Elena Voinea, Laura Dragomir, Maria Coman, Marian Voicu, Cătălin Ştefănescu, Dan Popescu, Daniel Apostol, Alec Bălăşescu etc.
Revista se adresează unui public care vrea să iasă din blazare, unui public extrem de atent la ceea ce citeşte, la ceea ce i se oferă. De aceea, aduce în atenţia cititorilor subiecte de actualitate, întâmplări, evenimente reflectate într-o manieră personală, unică autorului. În fiecare articol se găseşte şi o recomandare: de conduită, de judecată, de atitudine.
thechronicle.ro acoperă subiecte din artă (cinema, teatru, fotografie, performance art, literatură etc.), politică internă şi mai ales internaţională (evenimente, analize, previziuni), societate, sport, lifestyle, media, ştiinţă, reality, opinii, interviuri, conţinut video & foto propriu.
Din seria "incredibil, dar adevarat"
Asta e una din putinele ocazii in care ma veti surprinde, probabil, cu un copil in brate.
Asa ca priviti bine.
Si da, you can call me "ze godmother". "Ze wicked godmother".
marți, iunie 09, 2009
28 pe 8 in Vama Veche
Culmea, oamenii de la stat s-au gandit sa dea zi libera tocmai de ziua mea. Nu ma intereseaza motivele religioase, dar coincidenta a fost fix pe sufletul meu.
Cu tot cu beton, cu toate pet-urile si carmolistii care dorm sau iti aterizeaza in cap, eu continuu sa merg in Vama. Nu fac parte din generatia de vamaioti "originali" - nici nu agreez nudismul si nici tocmai flower power nu sunt... port ochelari de soare, haine, nu tu hamsii... Ma tavalesc imbracata pe nisip doar ocazional. Nici cu cortul nu m-a convins inca nimeni sa merg la mare. Sunt unul dintre soriceii de asfalt pe care ii urasc "vamaiotii" de moda veche.
Si tocma' d-aia ramane inca locul meu preferat de destrabalare. Resping cu toata forta orice seamana a Mamaia, mi-e frica de cocalarismul din Costinesti, si nici pe la Corbu n-o sa ma vezi prea curand, nu sunt pe modelul nostalgic/ naufragiat. Nu deocamdata. Atata timp cat prind un weekend in Vama care sa nu semene totusi cu apocalipsa (vezi - ora de varf pe Magheru), e in regula. Cum a fost asta de acum, de ziua mea.
Cu tot cu beton, cu toate pet-urile si carmolistii care dorm sau iti aterizeaza in cap, eu continuu sa merg in Vama. Nu fac parte din generatia de vamaioti "originali" - nici nu agreez nudismul si nici tocmai flower power nu sunt... port ochelari de soare, haine, nu tu hamsii... Ma tavalesc imbracata pe nisip doar ocazional. Nici cu cortul nu m-a convins inca nimeni sa merg la mare. Sunt unul dintre soriceii de asfalt pe care ii urasc "vamaiotii" de moda veche.
Si tocma' d-aia ramane inca locul meu preferat de destrabalare. Resping cu toata forta orice seamana a Mamaia, mi-e frica de cocalarismul din Costinesti, si nici pe la Corbu n-o sa ma vezi prea curand, nu sunt pe modelul nostalgic/ naufragiat. Nu deocamdata. Atata timp cat prind un weekend in Vama care sa nu semene totusi cu apocalipsa (vezi - ora de varf pe Magheru), e in regula. Cum a fost asta de acum, de ziua mea.
Urmeaza Barcelona si Bestfest.
Se anunta o vara geniala.
vineri, iunie 05, 2009
V-am zis vreodata ca sunt maritata?
Ei bine... da. Sunt maritata. In gluma, dar asta nu schimba cu nimic realitatea. Asadar, astazi sotul meu a gasit de cuviinta sa ma santajeze. Adica m-a amenintat cu divortul daca nu scriu despre noua lui ocupatie. Asadar, oameni buni, nu - nu iau bani pentru chestii de genul asta (daca vreti totusi sa-mi dati, nu ma supar, ne auzim pt un iban), dar de data asta - o fac sub amenintarea cu despartirea. Amenintarea este una inutila, pentru ca mi-a ajuns pe la urechi ca dumnealui vrea sa se insoare for real. Adica sa-mi dea eject, cum sa zic. Dar - suflet sensibil cum ma aflu, ma voi supune si o sa va povestesc astazi despre revista She's Got Nerve. Trebuie sa va mai zic ca n-am avut brief. Adica lucrez "la liber", asta poate fi si bine, poate fi si rau. Pot sa va zic inca sigur-sigur ca nu scriu "la comanda". Ce sa zic:
1) imi place titlul. Andrei, nush daca tu l-ai facut, dar e foarte bun.
2) look-ul mac-alike da bine
3) "este revista digitala gratuita ce se adreseaza femeilor independente, aflate in cautarea unui look trendy cotidian." - ok, in cautarea look-ului trendy cotidian nu-mi place deloc cum suna. Grr. Nu stiu de ce. E o redundanta subinteleasa acolo careia nu-i gasesc originea, dar e ceva ce nu e ok.
4) e o revista digitala pentru femei la inceput, promite. Mie-mi place cum arata, si as recomanda-o. Ce sa mai zic.
Intrati si voi aici, ca sa vada domnul ca m-am straduit.(si ramane intre noi).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
RSS Feed (xml)
