Experiment

Frunzele plantei strapungeau lumina. Pareau niste sulite, niste ostasi ai diminetii. Ce era oare in mintea ei? De ce priveste fix planta asta? Sa il sune? Nu se stie care fusese motivul real pentru despartirea lor, dar durerea isi facea loc in sufletul ei din ce in ce mai tare. Isi amintea fiecare fractiune de secunda a serii trecute. Era totul ca un mozaic de cioburi ascutite care ii insangera sufletul frematand de patima.

Incetul cu incetul isi aduna fiinta risipita undeva pe covor de-a lungul ultimelor ore. Se mai intreba o data: sa il sun? Sau mai bine sa uit tot? Da, este mai bine sa uit tot...

Ziua continua. Ei nu ii pasa de durerea oamenilor. Pamantul se invartea din ce in ce mai repede...


Si asta e momentul in care ma opresc si va intreb: cum Dumnezeu ati putea crede ca eu chiar am avut ceva in minte cand am scris cuvintele astea? Ma tot invart pe bloguri pe care oamenii scriu cuvinte mari. Mari si goale ca niste tomberoane proaspat golite din fata blocului (asta ca sa ma folosesc si eu de niste comparatii bombastice).

La un moment-dat, fenomenul ar putea fi amuzant. Pana la urma este un lucru pozitiv ca oamenii incearca sa se exprime, indiferent sub ce forma. Pericolul este altul. Exista oameni care cred ca asta e literatura in forma scurta. Talent nedescoperit si neslefuit. Orice metafora, orice cuvant nou pe care il auzim undeva la coada la peste este o dovada de genialitate.

Sarind dintr-o barca in alta, imi aduc aminte de ziua tragica de joi (sau miercuri, dar cred ca era joi) a saptamanii trecute, cand am fost cu un prieten la o "piesa de teatru". Era o piesa de teatru, adaptare a unui one man show din statele unite, din cate am aflat in urma cercetarilor-tip-google. Nu cunosc scenariul original. Dar adaptarea a fost o mizerie. Un text incredibil de prost, jenant si pentru cel mai slab stand-up comedy. Traduceri mot-a-mot, cuvinte goale (ce spuneam mai devreme), si peste toate trona interpretarea patetica. Nici nu stiu pe cine sa dau vina: nu stiu daca textul era ATAT de prost incat actorul nu avea cum sa il interpreteze mai bine, nici daca actorul a interpretat atat de prost incat textul mi s-a parut mizerabil. Si ca sa revenim la tema serii: nu piesa a fost problema. Cred ca ar fi ingrijorator daca ar exista numai lucruri bune pe lume. Ar fi o catastrofa! Nu, problema era PUBLICUL. Publicul care s-a prapadit de ras, s-a tinut cu mainile de burta, a aratat cu degetul, a aclamat.

"Piesa" s-a terminat. Era avantpremiera, si imi dadeam seama ca din cei 50 de oameni (maxim) de acolo, jumatate erau prietenii actorilor/regizorului. Ceea ce ma speria cu adevarat, insa, era restul. Trebuie sa fi fost macar un om acolo, in sala, care sa fi fost ca noi - ca mine si ca prietenul meu. Pur si simplu in cautarea unei manifestari cultural-artistice. Ei bine, toata lumea era in extaz.

Concluzia cea mai fireasca ar fi ca EU si insotitorul meu ne inselam - pentru ca majoritatea dicteaza, nu? Imi place totusi sa cred ca nu este asa. Chiar incepusem sa cred ca-s o faptura banala, pentru ca aproape toate piesele de teatru la care am fost in ultima vreme, indiferent ca erau moderne sau clasice, jucate in baruri sau in sali mari si prafuite, mi-au placut. Fiecare in felul ei. Mi-ar fi chiar greu sa fac un clasament. Si incepusem sincer sa cred ca sunt lipsita de simtul valorii si ca aplaud ca un papitoi de paie la tot ce vad pe scena. Uel... think again, my dear...

Cand am iesit de acolo, mi-era greu sa imi dau seama daca a fost o experienta benefica, sau una malefica. Daca m-am "spurcat", sau daca am realizat ca sunt o fiinta inteligenta intr-o lume in care nu chiar toata lumea este tocmai inteligenta. Stiu ca suna a truism, dar intre o realitate pe care o accepti pentru ca ti s-a spus si stii ca e asa, si intre izolarea intr-o masa de oameni ingrozitor de mediocri... e o mare diferenta.

Acum, ca mi-am revarsat tot naduful, nici nu mai stiu exact ce vroiam sa spun! A, da, mi-am amintit. Oameni buni, e bine sa te exprimi. Dar cand incepi sa te crezi scriitor dupa prima "floare verde de foc ce ma impresori / si ma umpli de comori", e nasol. Si ce e mai nasol e ca exista oameni care apreciaza sincer fenomenul, transformandu-l invariabil in valoare...

Robocoapa (sau de ce e o lume nebuna, nebuna de tot)

Mai intai se jucara cu pulsu' lu' Baselu. Zdravan. Later on, in aceeasi zi, ne-au dat jos din 41 pe toti. Din 5 41-uri insirate. Si mergea ditamai coloana de oameni, ca la demonstratie, pe Virtutii. De ce? Ca luase foc nush ce coliba de vindea materiale de constructii. Si era risc de incendiu.

In aceeasi zi, inainte sa ma dea jos din 41, am avut mirarea de a respira langa o fiinta... interesanta. Vorbim de o doamna la 45...si ceva. Brunetica, parul ... de lungime medie (cam de tanti, asa, daca ma intrebati pe mine. Dar stai... ERA o tanti...). Pantofi urati cu toc mic si patratosi. Ciorapi cu romburi nasoale (cred ca erau cu fir auriu). Camasa alba, sacou negru, fusta neagra. Sacoul cam mare, cam labartat... In brate tinea o geanta scofalcita, din alt film. Nu ca restul mi-ar fi placut, dar macar pareau aproximativ noi.

Asta a fost prezentarea generala. Pentru ca piesa de rezistenta... erau ochelarii de soare. Va mai amintiti personajul acela din Star Trek - Geordi sau ceva? Era un individ de culoare, orb, care avea o proteza ce ii permitea sa vada super tare. Structuri, chestii, laser frate. E- exact asa si tantita noastra. Ochelari de soare super slim, aerodinamici, cu rame argintii. M-am uitat insistent - nici pana in acest moment nu sunt absolut sigura ca nu am avut halucinatii. Era ca si cum ar fi avut in dreptul ochilor o banda de plastic cu margini argintii. Mi-as fi dorit sa ii fac o fotografie, dar mi-ar fi fost imposibil sa fiu discreta. Si imi era frica sa nu ma paralizeze cu o unda de laser, ceva.

Imaginea atasata e cea mai apropiata pe care am gasit-o. :) Tanti ii avea ceva mai ingusti, si pe argintiu.

Si atunci cum sa ne mai miram de altele?

Hai la case, neamule, cu GigaCredit de la Bancpost!

Linkul de la final nu e inca valabil... Dar sper sa fie, incepand de diseara...

Cat de ciudat poate fi

...un vis? E extrem de bizar cand ai un vis urat, unul din ala realist, si iti dai seama ca e un vis dar te incapatanezi sa dormi in continuare pentru ca ai impresia ca asa o sa afli niste secrete pe care in realitate nu le-ai afla nicicum. Cand te trezesti iti dai seama ca a fost totul doar o mare minciuna si ca te-ai agitat degeaba cateva ore foaaaarte lungi, dar in acelasi timp te bucuri ca a fost o minciuna, pentru ca lucrurile pe care le-ai aflat sunt ingrozitoare.

Aseara, de pilda, nu mai aveam unde locui. Si faceam tot felul de investigatii asupra tragediei ca in momentul in care se va intampla cu adevarat, sa pot sa contracarez totul. Cum o nenorocire nu vine niciodata singura, prietenul meu se impacase cu o fosta prietena, blonda, pe nume Luiza. Imi pare rau ca nu mi-am notat si numele de familie, pentru ca la un moment-dat stransesem un adevarat dosar. Deci... CINE e Luiza, huh??? (acum, vorbind despre asta, cred ca e o trauma mai veche de-a mea... :) ).

Sunt eu nebuna nebuna de tot, sau mai viseaza cineva investigatii din astea?

Miroase a primavara

Stiu ca tot zdrangan la aceeasi chitara veche de cateva zile incoace. Ca au innebunit salcamii, ca e primavara, ca sunt alergica, d-astea...

Da' trebuie neaparat sa vorbesc despre sentimentul de azi. Este vorba despre un sentiment cum de mult nu am mai intalnit. Imaginati-va cadru idilic: in spatele unor blocuri de pe Grivita. Ma taram alene catre bancomat, ca sa scot bani pentru bilete la pietrele rostogolitoare. Si deodata era acolo. Sentimentul. M-am simtit din senin ca atunci cand eram mica si era primavara si dadea coltul ierbii si misunam cu inca vreo 2 creaturi de varste fragede in cautarea "comorilor" in jurul blocului. Doamne, si adunam toate prostiile. Toate resturile de obiecte: lame de ras (ce era cu fascinatia asta cu lamele de ras?! brrr), lopetele de plastic de la paharele de inghetata, cioburi de sticla cu forma interesanta... Ne adunam la banca din fata blocului, si faceam inventarul. Fiecarui obiect i se atribuia o poveste. Toate resturile erau cu siguranta ramasite ale civilizatiilor de mult apuse, sau luasera parte la vreun episod dramatic gen crima din gelozie sau talharirea cuiva foarte bogat.

Sala "de judecata" era foarte importanta. Banca din fata blocului era genul de banca fara spatar, pe care poti sa o "incaleci". Nu stiu de ce, dar numai acolo ne adunam cu "inventarul". Cea din spatele blocului era mult mai mare, cu spatar, si avea alte scopuri: concursuri de cantat, de gimnastica, flori-fete-filme-sau-baieti etc.

Cu cat stau mai mult sa ma gandesc, cu atat imi dau seama de alte lucruri. Cum ar fi , de exemplu, ca "scormonitul dupa comori" avea loc numai in prima parte a zilei, pana in pranz, cand lumina era foarte cruda. Seara ne jucam alte jocuri, mult mai "populare". In lumina serii, de fapt, toate gunoaiele alea ar fi aratat a ... gunoaie.

Singurul lucru pe care mi-e greu sa mi-l amintesc este... ce faceam oare in final cu toate gramezile alea de lucruri?

Si in afara de asta, VINE WEEKENDUL. IEEI.

Au innebunit salcamii, iar eu parca as fi mama lor...

...am consumat atata energie saptamanile astea, incat n-am mai avut resurse pentru viata mea virtuala. Am oscilat intre crize de nervi si crize de fericire, cel mai mare zambet de inima si cel mai nasol sentiment de singuratate. Si ca sa fie frumos, m-au inundat alergiile de tot felul. Cred ca m-a ajuns astenia de primavara, si ma sperie foarte tare momentele din ce in ce mai dese in care imi ies din minti si fac lucruri...

Si in plus, asa de tare nu mai vreau sa ma ajunga senzatia asta ca sunt mica si ma infund in asfalt... Nu stiu cat de cunoscut va suna asta, dar ma intalnesc cu fenomenul destul de des lately. Merg pe strada, ma uit la telefon din cand in cand (aproximativ 3 minute jumate) de parca astept o minune, si am impresia ca ma pierd cumva intre tot ce e in jur:banci, soare, tineri, catei, babe, bisnitari, injuraturi, seminte, pisici. Imi doresc parca sa ma apuce careva de mana si sa ma traga in sus inainte sa ma aspire porii asfaltului, sa ma duca undeva frumos si sa imi infiga o vata de zahar pe gat ca sa nu ma mai gandesc la ziua de maine, dar chestia asta nu se intampla niciodata. Din fericire, reusesc de fiecare data sa ma tarasc pana acasa si sa imi rezolv problemele dintre mine si eu pe undeva prin balcon, la o tigara.

Si ca un apogeu, nenii astia de pe net imi spun ca si copilu' meu interior (nu, nu sunt insarcinata - asta ar mai lipsi...) e cam nervos. Iete ce zice la tabel:

Your Inner Child Is Angry

You're not an angry person. But when you don't get your way, watch out. Like a very manipulative kid, you will get what you want. Even if it takes a little kicking and screaming.

How Is Your Inner Child?