Pentru cine asteapta o reactie

Iata una:

sunt chestii de genul asta care pur si simplu te fac sa simti ca esti in viata. Nu stiu, poate e doar masochismul din mine vorbind.

Daca am ceva sa transmit? Da. Am.

1) nu cautati intelegere la mine. Pur si simplu nu-s dispusa s-o ofer. Mi-a murit empatia, na. Indiferent despre ce mofturi discutam. Ego-ul meu a fost pe jos, l-am ridicat, l-am scuturat si l-am pus la loc. Da' e suparat si chiar nu sta la discutii.

2) n-o sa incep cu povestea cu "e mai bine asa". Nu e mai bine asa. Era mai bine sa am curaj sa mi-o asum si s-o fac de una singura. Sau sa se intample atunci cand mi-as fi putut reveni mai usor. Da, stiu, am cautat-o cu lumanarea. Da, se numeste hedonism, inflexibilitate si probleme cu autoritatea. Aia e, asta sunt, alta mama nu mai face.

3) DAR. Da, stiu ca-s mai buna de atat. Si sunt obisnuita sa vad in chestii de genul asta prilejuri sa-mi demonstrez ceva.

4) Da, chiar cred ca publicitatea in regim sclavagist in conditiile in care nu esti vreun geniu pustiu care functioneaza pe baza de slogan (si atunci tu faci jocul) e de rahat si ca era cazul s-o iau de la capat. Sa-mi reinventez modalitatea de alimentare financiara si stilul de viata. Sa-mi fac o viata, de fapt. Nu-i momentul economic, am fost mult prea lasa ca sa fac miscarea de una singura, si in mod clar o sa imi fie greu. Am mai fost in situatia asta. Si s-a lasat cu depresii si alte lucruri. Da' nu ma las.

5) Nu e vorba de struguri si de vulpi. Don't even think about going there. Desigur ca mi-ar fi prins bine sa ma mai compromit vreo 6-7 luni - hai un an. Pe bani. Desigur ca imi va fi greu ca dracu'. Desigur ca nu ma va incalzi cu nimic faptul ca ma pot trezi la orice ora. Da' la dracu daca regret ceva.

6) Cum am auzit recent pe cineva... "o sa vedeti voi". Nu e o amenintare. E o previziune legata de mine. :)

7) Mwhahahah. Sa nu veniti dupa autografe. Atat zic.

8) (adaugat ceva mai tarziu) - si asta ar cam fi momentul in care m-as prinde (intr-un mod neplacut, fireste) who's there and who's not there. Metoda Ionouka :)

The way I feel lately

Nu tu tristete. Nu tu melancolie. 

Just a kind of a rage si o dorinta de a gasi o solutie. Solutie contra tuturor care nu pot sa vada prin oameni, contra tuturor creierelor programate, contra anticristului, daca pot sa ma folosesc de metafora asta. 

piei, satana! :)

In rest sunt ok. Foarte, foarte ok :)

"Ultima declaraţie (de dragoste), ultima declaraţie (de război)"

De pe CATAVENCU:

"Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.

După cum am mai declarat anterior, în cele şase interogatorii ale Procuraturii Militare şi în cele patru declaraţii scrise (din care nu mai există decât una la dosar), am participat de bunăvoie, pentru că aşa am vrut, pentru că aveam 19 ani, eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe.
Pentru că acolo, în Piaţa Universităţii, am exersat lângă cunoscuţi şi necunoscuţi cum e să râzi, să plângi şi să fii liber.


Evenimentele despre care voi relata mai jos şi-au avut punctul de plecare în noaptea de 12 spre 13 iunie, când Poliţia a intrat în forţă în corturile celor care refuzaseră să părăsească Piaţa după alegerile din mai 1990. Potrivit presupunerilor mele, aceşti "rezistenţi", care nu erau violenţi, mai "întârziaseră" şi ei puţin pe acolo, ameţiţi fiind încă de atmosfera de carnaval a Pieţei Universităţii şi de neaşteptatul şi superbul exerciţiu al libertăţii care se desfăşurase acolo.

Declar că nu am putut explica termenul de "exer­ciţiu al libertăţii" angajaţilor Procuraturii Militare, dar o voi face, ulterior, în instanţă, dacă mi se va cere.

"Rezistenţii" din Piaţa Universităţii au fost "curăţaţi", aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie de către "curăţătorii" regimului Iliescu, obsedaţi atunci şi acum de "imaginea României în lume". În activitatea de curăţire au fost folosite bastoane de cauciuc, scuturi şi pumni ai unor aşa-zişi angajaţi ai Ministerului de Interne, iar spre dimineaţă Piaţa Universităţii, cu excepţia unor mici băltoace de sânge pe ici, pe colo, era curată, gata să se prezinte Europei drept buric al României.


Întreaga zi de 13 iunie mi-am petrecut-o în inte­rio­rul Universităţii împreună cu alţi membri ai Ligii Studenţilor încercând să înţelegem ce se întâmplă. Spre seară am ieşit împreună cu Mugur Vasiliu, coleg în anul al treilea al aceleiaşi Facultăţi de Litere, până la Calea Victoriei, unde am urmărit şi filmat luptele dintre civili şi persoane îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, despre care cred că ar fi fost poliţişti. Declar că sus-amintitul coleg al meu a filmat oameni morţi şi cartuşe adevărate. Elicoptere cu însemne militare survolau zona, Ministerul de Interne era incendiat şi fuseseră împrăştiate gaze lacrimogene.


Declar că, din cauza unui sentiment de frică, ­inerent, cred eu, într-o asemenea situaţie, m-am întors în sediul Universităţii, unde am plănuit să stau până la orele 5,00 a.m., ora la care de obicei pleca prima garnitură de metrou cu care urma să ajung la domiciliul meu de flotant din căminul A al Complexului Studenţesc Grozăveşti.

Declar în deplină cunoştinţă de cauză şi fără urmă de îndoială că la orele 3,00 a.m. ale zilei de 14 iunie 1990 luptele de stradă luaseră sfârşit, se înstăpânise liniştea în centrul oraşului Bucureşti, iar clădirea Universităţii era înconjurată de mai multe şiruri de oameni îmbrăcaţi în uniforme închise la culoare, despre care bănuiesc că ar fi fost soldaţi antitero.

Nu am putut preciza cu certitudine în declaraţiile anterioare şi nici în cadrul interogatoriilor cărei instituţii îi aparţineau acei soldaţi. Fiind un simplu soldat neinstruit, nu cunosc uniformele şi gradele militare, dar, întorcându-ne la evenimentele relatate, nişte oameni în uniforme despre care bănuiesc că ar fi fost jandarmi păzeau perimetrul Universităţii.

Cer pe această cale cadrelor Procuraturii să nu mă mai întrebe de ce era păzită Universitatea pentru că nu cunosc răspunsul la această întrebare.

În jurul orelor 4,00 a.m., vreo cinci autobuze, ­estimez eu, au oprit în perimetrul Pieţei Universităţii, iar bărbaţii în uniformă pe care îi bănuiesc a fi parte jandarmi, parte foşti securişti au părăsit în mare grabă dispozitivul.

Peste o jumătate de oră, cam pe la orele 4,30 a.m., în aceeaşi zi de 14 iunie 1990, au năvălit în Piaţa Universităţii aproximativ 200 de bărbaţi îmbrăcaţi în haine de lucrători minieri despre care bănuiesc, în lumina evenimentelor ulterioare, că ar fi fost parte mineri adevăraţi, parte angajaţi ai Ministerului de Interne şi parte foşti securişti. Aceştia erau foarte agresivi, fiind înarmaţi cu bâte, bastoane de cauciuc, securi şi târnăcoape. Au lovit cu bâtele, bănuiesc până la moarte, un tânăr care tocmai ieşise din gura de metrou Universităţii în faţa Teatrului Naţional. Bănuiesc că fără viaţă, dar în mod cert fără suflare, tânărul însângerat a fost aruncat cu capul într-un coş de gunoi care se afla în acele zile lângă primul stâlp de iluminare de lângă gura de metrou Universităţii, pe stânga. Înfricoşată de cele văzute şi temându-mă pentru integritatea mea fizică şi chiar pentru viaţa mea, am fugit de la geamul de la etajul doi al Facultăţii de Geologie, unde mă aflam, la etajul al treilea împreună cu doi colegi şi o tânără care a spus despre ea cum că s-ar numi Maria. După ce am alergat o vreme pe holuri în încercarea de a găsi un loc unde să ne putem ascunde, fata care pretindea că se numeşte Maria ne-a indicat un amfiteatru al cărui nume nu mi-l mai aduc bine aminte şi ne-am ascuns toţi patru sub un podium pe care erau aşezate băncile şi pupitrele, mai exact sub o podea. Cam după 10 minute, unul dintre băieţii alături de care mă ascunsesem, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, a urinat, deşi eu bănuiesc că "s-a pişat pe el de frică".

Cam de trei ori până când am fost găsiţi am auzit deasupra mea paşi, bănuiesc eu, ai acelor bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner. Aceştia foloseau un limbaj injurios la adresa studenţilor şi intelectualilor, cu expresii ca: "vă omorâm pe toţi, băi căcănarilor", "morţii mamelor voastre", "futu-vă muma-n cur". La un moment dat am auzit o voce pe care o bănuiesc ca aparţinând lui Miron Cozma cerând o ambulanţă pentru a-l duce pe Marian Munteanu la Spitalul Colţea.

În jurul orei 9,00 a.m. am fost descoperiţi de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc că erau securişti pentru că erau tunşi regulamentar şi nu puţeau. Aceştia ne-au adresat cuvinte injurioase din familia semantică a celor amintite mai sus şi ne-au lovit cu pumnii şi picioarele. Un bărbat mic şi îndesat, brunet, cu ochi căprui, fără barbă, dar cu o guşă mare s-a ridicat pe vârfuri şi mi-a tras un pumn în ochi, apoi alţi doi care mă ţineau de braţul stâng, respectiv drept, m-au lovit cu picioarele şi m-au îmbrâncit pe scări. M-am rostogolit de la etajul trei la etajul doi unde, în patru labe fiind, un alt bărbat m-a apucat de coadă şi le-a spus celorlalţi cum că aş fi drogată pentru că îmi joacă ochii în cap. Precizez că nu consumasem substanţe din cele clasate în categoria drogurilor, iar ochii îmi jucau în cap doar pentru că eram ameţită de atâta rostogolit pe scări. Până la parter am trecut printr-o ploaie de lovituri diverse: palme, pumni, bastoane de cauciuc pe spate şi şuturi în fund.

Ajunsă la parter, un domn înalt cu ochelari metalici care afirma despre el că este profesor la Facultatea de Geologie a încercat să inducă în eroare pe cei îmbrăcaţi în miner spunându-le să mă elibereze pentru că mă cunoaşte şi sunt una dintre studentele lui. Bărbatul cel mic şi îndesat nu a ascultat de spusele acestuia şi l-a lovit cu o bâtă peste faţă adresându-i următoarele cuvinte: "Taci, porcule!".

Nu-l cunoşteam pe acest aşa-zis profesor căruia i s-au spart în acea zi nasul, capul şi ochelarii, dar presupun că doar grija pentru viaţa mea l-a îndemnat să mintă asupra relaţiilor dintre noi.

Bărbatul m-a împins în Piaţa Universităţii strigând: "Moarte studenţilor şi intelectualilor!".

În Piaţa Universităţii, grupuri de oameni îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc cum că ar fi fost mineri, poliţişti şi securişti alegeau, după nişte criterii pe care nu le-am înţeles, oameni cărora le aplicau corecţii fizice, fie cu pumnii şi cu picioarele, fie cu bâte, securi sau bastoane de cauciuc.

S-au aruncat şi asupra mea vreo şase, lovindu-mă la întâmplare peste cap, spate, mâini şi picioare. Unul dintre ei a încercat să mă lovească în picior cu o secure, dar nu a reuşit decât să-mi taie pantalonii. Am fost deposedată de geantă, ochelari de citit, brăţară din piele şi geacă.
La un moment dat, am fost apucată de braţe de doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme care s-au recomandat a fi ofiţeri de poliţie şi care m-au îndemnat să fug alături de ei pentru că nu mai stăpânesc situaţia. Am alergat înspre Piaţa Unirii şi am fost pusă cu faţa la zid undeva în zona Strada Doamnei. În acea zonă se afla populaţie civilă. Cam o sută de oameni, care pretindeau a fi susţinători ai acţiunilor bărbaţilor îmbrăcaţi în mineri, ai lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României) şi ai Frontului Salvării Naţionale, m-au pus în genunchi, m-au numit "curvă din Piaţa Universităţii" şi mi-au turnat lapte în cap. Menţionez că nici înainte, nici în timpul şi nici după aceste evenimente nu am prestat favoruri sexuale pentru bani sau alte beneficii.

Am remarcat eforturile unui bătrânel scund şi foarte zbârcit care, fiind împiedicat să ajungă la mine, striga: "Vreau să dau şi eu, vreau şi eu, lăsaţi-mă şi pe mine". Menţionez că a ajuns la un moment dat şi m-a scuipat între ochi.

Am ajuns în jurul prânzului, cu o dubă de Poliţie, la o unitate militară despre care am aflat ulterior că se numea Măgurele. Am fost întâmpinată de un şir de elevi militari care mi-au tras şuturi în fund. În hangar eram cam 400 de oameni bătuţi şi răniţi. Nu ni s-au acordat îngrijiri medicale, hrană sau apă până în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990.

Am stat pe colţul unei saltele alături de mai multe femei aparţinând etniei rome care, deşi deposedate de bunuri, mai păstraseră, în locuri despre care nu am cunoştinţă, nişte pachete de ţigări Carpaţi pe care le-au împărţit cu mine.

În dimineaţa zilei de 15 iunie 1990 au sosit nişte domni îmbrăcaţi în haine civile care s-au recomandat a fi procurori militari. Nu am îndrăznit să-i întreb mai mult, pentru că teama pentru viaţa mea nu mă părăsise încă, aşa că nu pot furniza date privitoare la numele persoanei care m-a anchetat şi care mi-a luat declaraţia.

Apoi am fost fotografiată faţă-profil şi acolo l-am recunoscut pe Nica Leon care avea faţa tumefiată. Mi s-au luat amprentele şi mi s-a spus că cea care pretindea a fi Maria nu era Maria, ci o proxenetă din Brăila pe nume Laura. Menţionez că la ultima întâlnire cu procurorii am găsit într-un album foto al celor arestaţi în acele zile fotografia acestei femei, care se pare că se numea totuşi Maria, aşa cum ne spusese şi ea.


În jurul orelor 13,00 a apărut în hangarul unde eram cazată un bărbat îmbrăcat în uniformă, despre care bănuiesc că era securist, care avea actele mele de identitate introduse într-un portofel care nu era al meu. M-a întrebat dacă acelea sunt actele mele şi mi-a spus că sunt liberă şi că, în cazul meu, se făcuse o regretabilă eroare. Am fost lăsată să mă spăl, mi s-a pus la dispoziţie un pieptăn şi am fost pansată de către medicul unităţii despre care am aflat că era din Drăgăşani, oraş apropiat de Râmnicu Vâlcea, locul naşterii mele.

Doi bărbaţi îmbrăcaţi civil, pe care-i bănuiesc a fi fost securişti, m-au condus cu o maşină neagră până în Grozăveşti sugerându-mi să nu povestesc chiar tot ce mi s-a întâmplat.


Declar, susţin şi semnez declaraţia de mai sus pretinzând daune morale şi materiale după cum urmează:

Cer ca pentru cele pătimite în acele zile, Ion Iliescu, fost preşedinte al României, pe care îl consider vinovat moral pentru linşajul din Piaţa Universităţii, să fie judecat şi, după părerea mea, condamnat.

Tot Ion Iliescu, fost preşedinte al României, să-mi ceară scuze publice pe un post naţional de televiziune la o oră de maximă audienţă pentru faptul că în cadrul unei emisiuni televizate a spus că aparţin istoriei (istorie este el!).

Să-mi fie înapoiate bunurile de care am fost deposedată în data de 14 iunie 1990 – geanta, ochelarii, un pachet de ţigări BT, 1.000 de lei trimişi de mama, permisul de la BCU, o brăţară de piele făcută de Uleia, geaca, un cercel de argint şi, la sugestia avocatului meu, cei nouăsprezece ani pe care i-am avut atunci.


Pentru conformitate,
Victoria Pătraşcu

(Text extras din Almanahul "Senzaţii tari", A.C. 2008)"

Storm

Dupa o ora de mers cu 300-le in cerc - adica de la domenii la romana, orizont si inapoi la piata chibrit si apoi luat altul nou pana in romana, o ora de holbat in gol pe geam intr-un punct fix, si adunand si mai mult si mai mult si mai mult, am considerat ca e momentul in care pot merge sa inot.

Incepusera si fulgerele. Si vantul. Si cred ca am intrat inauntru odata cu primii stropi. Apoi am inotat. Am inotat aproape o ora, aproape in continuu. Vedeam fulgerele afara si atat. Si inotam, inotam, inotam, pana am simtit ca nu mai pot sa mai inot si m-am tarat afara din apa.

Eram deja un pic mai usurata. Am facut dus, mi-am uscat parul, m-am schimbat si cand am iesit am vazut rezultatul. Catastrofa. Toti copacii aia pe jos. Senzatia de cataclism. Si m-am simtit ca si cum eu am adus furtuna. Ca si cum eu am daramat toti copacii aia. Si eram asa, sleita, si cumva ma simteam bine.

Am plutit pana acasa printre frunze si picaturi de apa reci si calde in acelasi timp. Si parca a fost prima oara cand am reusit sa imi aranjez esarfa fara sa incerc.

Asa-i ca va e lene?

Imi vine sa urechez oameni, dar e-n natura umana. Asa ca raman doar dezamagita. Si ideea ca in cazul in care mi s-ar intampla ceva rau oamenii care m-ar putea ajuta ar face la fel (adica le-ar fi lene sa o faca) ma sperie si ma intristeaza.

Concertul a fost tare misto. Kumm a sunat mai bine ca niciodata. M-am indragostit iremediabil de Go To Berlin. A fost o seara misto, dar din cei 30-40 de oameni pe care mizam, au venit 12. Dintre care vreo 4 pe care nici nu-i luasem in calcul. Ba nu, 5. (later edit - imi dau seama ca de fapt din cei 12-13 oameni care au venit dintre cei pe care ii cunosc, mizam doar pe 4 - vorbesc despre Luciana, Andrei, Lili si Bogdanel)Si chestia asta s-a aplicat procentual in cazul tuturor oamenilor care ar fi trebuit sa vina aseara. "A fost cutremur, a fost frig, au fost alte evenimente, ce are si asta cu noi, asta e, mor copii in Somalia in fiecare zi si cainii dorm singuri pe strazi, in frig, si o serie de alti copii sufera de boli grave la 2-3 anisori. Doar n-o sa ne apucam sa salvam acum universul. Si in definitiv... o cunosti pe fata asta?". Nu, n-o cunosc, si nu, n-am cum sa salvez pe toata lumea. Nici macar pe mine nu pot sa ma salvez. Dar pot sa incerc macar sa fac cate un strop aici, un strop acolo... cat pot. La un moment-dat am obosit sa tot chem oameni doar ca sa aud scuze care nu sunt scuze de fapt, luand in calcul miza. Miza pe care n-o vede nimeni!!! Asta mi se pare partea cea mai trista, ca refuzul a fost inregistrat in capul "telespectatorilor" ca pe un refuz de a iesi la un concert. Un concert (culmea) cu trupe foarte tari, intr-un loc foarte misto - ca daca era vorba de un beci imputit cu manele, as fi inteles rezerva.

Asadar 3 trupe FOARTE misto, foarte bine cotate in momentul asta, plus un DJ care chiar stie sa puna muzica, au acceptat sa isi miste curu' si sa performeze pe gratis. Unii au venit din alt oras. Sa cante ca oamenii, publicul sa dea niste bani pe care in mod normal ii primesc ei, care bani sa ajute pe cineva a carui viata depinde de treaba asta. Mai mult, nenea cu spatiul s-a angajat sa dea si banii din incasari. Adica - uite ca se poate. Si toata treaba asta, tot angrenajul, toate rotitele s-au blocat in LENE. Ptiu. Cu totii functionam pe principiul "ca o sa fie si mare diferenta daca nu vin eu". Si se aplica la orice, la reciclare, la mizerie, la atitudini vizavi de altii, mereu, de 2000 de ori pe zi acelasi lucru.

Si da, sunt revoltata.

Eticheta

De ce etichetele de Jidvei sunt toate la fel? Si de ce imi ies mie in cale? Adica vad un Sauvignon Blanc si iau prima sticla. Doar ca acasa constat ca Sauvignonul meu s-a transformat intr-o Feteasca Regala de toata frumusetea. Damn it.

Sauvignon transsexual, zau asa...

Nu orice casuta poate sa fie Dolce

De exemplu, a mea nu e eligibila.

De vreo luna am luat marea decizie ca gata cu RCS-ul and we go digital. Asa ca ma gandisem eu la Dolce din simplul motiv ca imi place brandul... (deah... stiu ca e tot Romtelecom afterall...)

Dupa ce am asteptat o luna, iata ca vin voinicii sa instaleze. Azi dimineata. Inarmati cu o busola, imi spun ca balconul nu corespunde si ca antena trebuie instalata pe terasa blocului. Care terasa e incuiata. A ramas ca incerc eu sa fac rost de cheie +acordul administratiei si ca ma suna intr-o ora. N-am reusit sa fac rost de cheie, pentru ca toti nenii aia "responsabili" care o freaca de obicei jos la scara n-au fost de gasit. In plus, ceva imi spune ca nu imi vor da voie.

Si nu, n-am de gand sa umblu cu jalba-n protap sa adun semnaturi de la 51% din vecini... Plus ca ma ingrozeste ideea ca la cea mai mica problema cu antena trebuie sa umblu din nou dupa chei, sa bat din nou pe la usi, sa sincronizez asta cu venirea vajnicilor depanatori...

De aici, doua motive de nervi.

1. Domnii de la Dolce ar fi putut cere detalii despre amplasarea apartamentului, anuntandu-ma ca in cazul in care balconul nu e orientat corespunzator, ar trebui sa ma interesez din timp de faza cu terasa blocului.

2. Astia cu blocul lor cu tot.

So - no. Nu mai vreau niciun Dolce. Back to RCS, bagam DIGI prin cablu... (adica o strutocamila intre cablu si digital.

Despre vise, intr-o seara oarecare de Craciun

Criza. Pe fondul crizei, trebuie sa livram pe timp de vacanta idei pentru un client. Poate suna ingrozitor, dar inca nu v-am spus tema si nici conjunctura. Tema este TIMPUL PE CARE IL PETRECEM VISAND, iar conjunctura este data de prezenta mea la Pitesti, parte a circuitului mancat-dormit-mancat-dormit-vizita la rude-mancat-dormit-mancat-dormit, asa ca o gimnastica de neuroni nu-mi prinde rau la ceas de seara.





Si tot sondand eu teritoriul asta al viselor, al dorintelor, al pasiunilor de moment, al pasiunilor dezvoltate in timp, am facut si o mica lista de New Year Resolutions. Nu prea cred in treaba asta cu de maine ma apuc de biologie marina, dar trebuie sa recunosc ca tema de gandire m-a condus incet-incet pe teritoriul asta, pana am realizat ca am o ditamai lista. Ea (cel putin in varianta restransa) suna cam asa :





- la anu' vreau sa invat sa merg pe bicicleta




-vreau sa invat sa schiez




-vreau sa merg la patinoar




-vreau sa-mi platesc toate impozitele




-vreau sa-mi iau carnetul (poate si masina)




-vreau sa duc operatiunea "canapeaua" la bun sfarsit




-vreau sa ma reapuc de dansat (salsa sau altceva)



-vreau sa vad care e treaba cu psihologii



-vreau sa ma respect mai mult




- vreau sa scriu mai mult




-vreau sa nu mai pierd vremea




-vreau sa citesc mai mult




-vreau sa spun "nu" mai des (atunci cand e cazul)




-vreau sa spun "da" mai des (atunci cand e cazul)




-vreau sa cheltuiesc mai putin si mai "cu cap"




-vreau sa merg pentru cateva zile singura intr-un loc pe care o sa-l aleg oarecum spontan




-vreau sa invat mai multe despre "cu ce se mananca fotografia"




-vreau sa-mi asum mai mult mizantropia atunci cand isi arata coltii (asta e, o am, si atunci cand se manifesta e a mea)




-vreau sa-mi fac niste analize care sa-mi inlature sau sa-mi confirme o parte din manifestarile paranoide conform carora o sa mor tanara din motive medicale




-vreau sa ajung in toate locurile in care imi doresc sa ajung si apoi nu mai ajung pentru ca ma tarasc acasa si ma culc




-vreau sa reusesc sa ma trezesc mai devreme




-vreau sa dorm cand mi-e somn, in loc de a astepta un miracol de la 2 noaptea care nu se intampla niciodata;





Mai are cineva ceva de adaugat? :)

Despre tarani, tetelu, dono si alte lucruri

Joi seara am primit pe mail un text. Cui ii apartine, N-AVEAM DE UNDE SA STIU, eu am dat copy paste asa cum se vede. Draga domnule care te grabesti sa arunci cu muci pe pereti. Nu ma cheama Cristi, si nu sunt nici mascul. Nu caut nici glorie si nici altceva. Am specificat sursa. Daca ma chema Mafalda, as fi pus si link-ul. Nu sunt jurnalist, nu ma asigur ca am x surse etc. Era suficient un comentariu de bun simt in care sa-mi atragi atentia ca textul a mai fost publicat undeva. Si iti multumeam.

Si draga domnule da cu mucii peste tot, daca ziceam ca am scris-o eu macar aveam despre ce discuta. Vorbesc aici despre cel care a lasat comentariul mizerabil.

Altfel... du-te si plimba ursii.Si am sa-ti dau o veste - textul asta circula pe mail, viral, exact asa cum l-am publicat eu.

Era o vorba (nici aia scoasa de mine) - nu te pune cu porcii ca va murdariti amandoi. Da' lui ii place.

Am de zis doar atat: mi-a fost atrasa atentia ca textul original este aici http://dono.ro/kpra-coo-3-iezi-pt-cocalari-si-pitzipoance/ .

N-am incercat sa fac nimic altceva, decat sa arat si altora ceva ce am primit pe mail SI NU AM SUSTINUT CA-I SCRIS DE MINE, BAI TARANE.

Imi cer scuze daca am ofensat cu ceva pe autorul textului. Nu asta a fost intentia.

Hai...pa.

Am spus asta mai demult

Sunt satula de oameni mici care spun cuvinte mari. Pricepi?