Se afișează postările cu eticheta la strada. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta la strada. Afișați toate postările

marți, iunie 16, 2009

"Ultima declaraţie (de dragoste), ultima declaraţie (de război)"

De pe CATAVENCU:

"Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.

După cum am mai declarat anterior, în cele şase interogatorii ale Procuraturii Militare şi în cele patru declaraţii scrise (din care nu mai există decât una la dosar), am participat de bunăvoie, pentru că aşa am vrut, pentru că aveam 19 ani, eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe.
Pentru că acolo, în Piaţa Universităţii, am exersat lângă cunoscuţi şi necunoscuţi cum e să râzi, să plângi şi să fii liber.


Evenimentele despre care voi relata mai jos şi-au avut punctul de plecare în noaptea de 12 spre 13 iunie, când Poliţia a intrat în forţă în corturile celor care refuzaseră să părăsească Piaţa după alegerile din mai 1990. Potrivit presupunerilor mele, aceşti "rezistenţi", care nu erau violenţi, mai "întârziaseră" şi ei puţin pe acolo, ameţiţi fiind încă de atmosfera de carnaval a Pieţei Universităţii şi de neaşteptatul şi superbul exerciţiu al libertăţii care se desfăşurase acolo.

Declar că nu am putut explica termenul de "exer­ciţiu al libertăţii" angajaţilor Procuraturii Militare, dar o voi face, ulterior, în instanţă, dacă mi se va cere.

"Rezistenţii" din Piaţa Universităţii au fost "curăţaţi", aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie de către "curăţătorii" regimului Iliescu, obsedaţi atunci şi acum de "imaginea României în lume". În activitatea de curăţire au fost folosite bastoane de cauciuc, scuturi şi pumni ai unor aşa-zişi angajaţi ai Ministerului de Interne, iar spre dimineaţă Piaţa Universităţii, cu excepţia unor mici băltoace de sânge pe ici, pe colo, era curată, gata să se prezinte Europei drept buric al României.


Întreaga zi de 13 iunie mi-am petrecut-o în inte­rio­rul Universităţii împreună cu alţi membri ai Ligii Studenţilor încercând să înţelegem ce se întâmplă. Spre seară am ieşit împreună cu Mugur Vasiliu, coleg în anul al treilea al aceleiaşi Facultăţi de Litere, până la Calea Victoriei, unde am urmărit şi filmat luptele dintre civili şi persoane îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, despre care cred că ar fi fost poliţişti. Declar că sus-amintitul coleg al meu a filmat oameni morţi şi cartuşe adevărate. Elicoptere cu însemne militare survolau zona, Ministerul de Interne era incendiat şi fuseseră împrăştiate gaze lacrimogene.


Declar că, din cauza unui sentiment de frică, ­inerent, cred eu, într-o asemenea situaţie, m-am întors în sediul Universităţii, unde am plănuit să stau până la orele 5,00 a.m., ora la care de obicei pleca prima garnitură de metrou cu care urma să ajung la domiciliul meu de flotant din căminul A al Complexului Studenţesc Grozăveşti.

Declar în deplină cunoştinţă de cauză şi fără urmă de îndoială că la orele 3,00 a.m. ale zilei de 14 iunie 1990 luptele de stradă luaseră sfârşit, se înstăpânise liniştea în centrul oraşului Bucureşti, iar clădirea Universităţii era înconjurată de mai multe şiruri de oameni îmbrăcaţi în uniforme închise la culoare, despre care bănuiesc că ar fi fost soldaţi antitero.

Nu am putut preciza cu certitudine în declaraţiile anterioare şi nici în cadrul interogatoriilor cărei instituţii îi aparţineau acei soldaţi. Fiind un simplu soldat neinstruit, nu cunosc uniformele şi gradele militare, dar, întorcându-ne la evenimentele relatate, nişte oameni în uniforme despre care bănuiesc că ar fi fost jandarmi păzeau perimetrul Universităţii.

Cer pe această cale cadrelor Procuraturii să nu mă mai întrebe de ce era păzită Universitatea pentru că nu cunosc răspunsul la această întrebare.

În jurul orelor 4,00 a.m., vreo cinci autobuze, ­estimez eu, au oprit în perimetrul Pieţei Universităţii, iar bărbaţii în uniformă pe care îi bănuiesc a fi parte jandarmi, parte foşti securişti au părăsit în mare grabă dispozitivul.

Peste o jumătate de oră, cam pe la orele 4,30 a.m., în aceeaşi zi de 14 iunie 1990, au năvălit în Piaţa Universităţii aproximativ 200 de bărbaţi îmbrăcaţi în haine de lucrători minieri despre care bănuiesc, în lumina evenimentelor ulterioare, că ar fi fost parte mineri adevăraţi, parte angajaţi ai Ministerului de Interne şi parte foşti securişti. Aceştia erau foarte agresivi, fiind înarmaţi cu bâte, bastoane de cauciuc, securi şi târnăcoape. Au lovit cu bâtele, bănuiesc până la moarte, un tânăr care tocmai ieşise din gura de metrou Universităţii în faţa Teatrului Naţional. Bănuiesc că fără viaţă, dar în mod cert fără suflare, tânărul însângerat a fost aruncat cu capul într-un coş de gunoi care se afla în acele zile lângă primul stâlp de iluminare de lângă gura de metrou Universităţii, pe stânga. Înfricoşată de cele văzute şi temându-mă pentru integritatea mea fizică şi chiar pentru viaţa mea, am fugit de la geamul de la etajul doi al Facultăţii de Geologie, unde mă aflam, la etajul al treilea împreună cu doi colegi şi o tânără care a spus despre ea cum că s-ar numi Maria. După ce am alergat o vreme pe holuri în încercarea de a găsi un loc unde să ne putem ascunde, fata care pretindea că se numeşte Maria ne-a indicat un amfiteatru al cărui nume nu mi-l mai aduc bine aminte şi ne-am ascuns toţi patru sub un podium pe care erau aşezate băncile şi pupitrele, mai exact sub o podea. Cam după 10 minute, unul dintre băieţii alături de care mă ascunsesem, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, a urinat, deşi eu bănuiesc că "s-a pişat pe el de frică".

Cam de trei ori până când am fost găsiţi am auzit deasupra mea paşi, bănuiesc eu, ai acelor bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner. Aceştia foloseau un limbaj injurios la adresa studenţilor şi intelectualilor, cu expresii ca: "vă omorâm pe toţi, băi căcănarilor", "morţii mamelor voastre", "futu-vă muma-n cur". La un moment dat am auzit o voce pe care o bănuiesc ca aparţinând lui Miron Cozma cerând o ambulanţă pentru a-l duce pe Marian Munteanu la Spitalul Colţea.

În jurul orei 9,00 a.m. am fost descoperiţi de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc că erau securişti pentru că erau tunşi regulamentar şi nu puţeau. Aceştia ne-au adresat cuvinte injurioase din familia semantică a celor amintite mai sus şi ne-au lovit cu pumnii şi picioarele. Un bărbat mic şi îndesat, brunet, cu ochi căprui, fără barbă, dar cu o guşă mare s-a ridicat pe vârfuri şi mi-a tras un pumn în ochi, apoi alţi doi care mă ţineau de braţul stâng, respectiv drept, m-au lovit cu picioarele şi m-au îmbrâncit pe scări. M-am rostogolit de la etajul trei la etajul doi unde, în patru labe fiind, un alt bărbat m-a apucat de coadă şi le-a spus celorlalţi cum că aş fi drogată pentru că îmi joacă ochii în cap. Precizez că nu consumasem substanţe din cele clasate în categoria drogurilor, iar ochii îmi jucau în cap doar pentru că eram ameţită de atâta rostogolit pe scări. Până la parter am trecut printr-o ploaie de lovituri diverse: palme, pumni, bastoane de cauciuc pe spate şi şuturi în fund.

Ajunsă la parter, un domn înalt cu ochelari metalici care afirma despre el că este profesor la Facultatea de Geologie a încercat să inducă în eroare pe cei îmbrăcaţi în miner spunându-le să mă elibereze pentru că mă cunoaşte şi sunt una dintre studentele lui. Bărbatul cel mic şi îndesat nu a ascultat de spusele acestuia şi l-a lovit cu o bâtă peste faţă adresându-i următoarele cuvinte: "Taci, porcule!".

Nu-l cunoşteam pe acest aşa-zis profesor căruia i s-au spart în acea zi nasul, capul şi ochelarii, dar presupun că doar grija pentru viaţa mea l-a îndemnat să mintă asupra relaţiilor dintre noi.

Bărbatul m-a împins în Piaţa Universităţii strigând: "Moarte studenţilor şi intelectualilor!".

În Piaţa Universităţii, grupuri de oameni îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc cum că ar fi fost mineri, poliţişti şi securişti alegeau, după nişte criterii pe care nu le-am înţeles, oameni cărora le aplicau corecţii fizice, fie cu pumnii şi cu picioarele, fie cu bâte, securi sau bastoane de cauciuc.

S-au aruncat şi asupra mea vreo şase, lovindu-mă la întâmplare peste cap, spate, mâini şi picioare. Unul dintre ei a încercat să mă lovească în picior cu o secure, dar nu a reuşit decât să-mi taie pantalonii. Am fost deposedată de geantă, ochelari de citit, brăţară din piele şi geacă.
La un moment dat, am fost apucată de braţe de doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme care s-au recomandat a fi ofiţeri de poliţie şi care m-au îndemnat să fug alături de ei pentru că nu mai stăpânesc situaţia. Am alergat înspre Piaţa Unirii şi am fost pusă cu faţa la zid undeva în zona Strada Doamnei. În acea zonă se afla populaţie civilă. Cam o sută de oameni, care pretindeau a fi susţinători ai acţiunilor bărbaţilor îmbrăcaţi în mineri, ai lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României) şi ai Frontului Salvării Naţionale, m-au pus în genunchi, m-au numit "curvă din Piaţa Universităţii" şi mi-au turnat lapte în cap. Menţionez că nici înainte, nici în timpul şi nici după aceste evenimente nu am prestat favoruri sexuale pentru bani sau alte beneficii.

Am remarcat eforturile unui bătrânel scund şi foarte zbârcit care, fiind împiedicat să ajungă la mine, striga: "Vreau să dau şi eu, vreau şi eu, lăsaţi-mă şi pe mine". Menţionez că a ajuns la un moment dat şi m-a scuipat între ochi.

Am ajuns în jurul prânzului, cu o dubă de Poliţie, la o unitate militară despre care am aflat ulterior că se numea Măgurele. Am fost întâmpinată de un şir de elevi militari care mi-au tras şuturi în fund. În hangar eram cam 400 de oameni bătuţi şi răniţi. Nu ni s-au acordat îngrijiri medicale, hrană sau apă până în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990.

Am stat pe colţul unei saltele alături de mai multe femei aparţinând etniei rome care, deşi deposedate de bunuri, mai păstraseră, în locuri despre care nu am cunoştinţă, nişte pachete de ţigări Carpaţi pe care le-au împărţit cu mine.

În dimineaţa zilei de 15 iunie 1990 au sosit nişte domni îmbrăcaţi în haine civile care s-au recomandat a fi procurori militari. Nu am îndrăznit să-i întreb mai mult, pentru că teama pentru viaţa mea nu mă părăsise încă, aşa că nu pot furniza date privitoare la numele persoanei care m-a anchetat şi care mi-a luat declaraţia.

Apoi am fost fotografiată faţă-profil şi acolo l-am recunoscut pe Nica Leon care avea faţa tumefiată. Mi s-au luat amprentele şi mi s-a spus că cea care pretindea a fi Maria nu era Maria, ci o proxenetă din Brăila pe nume Laura. Menţionez că la ultima întâlnire cu procurorii am găsit într-un album foto al celor arestaţi în acele zile fotografia acestei femei, care se pare că se numea totuşi Maria, aşa cum ne spusese şi ea.


În jurul orelor 13,00 a apărut în hangarul unde eram cazată un bărbat îmbrăcat în uniformă, despre care bănuiesc că era securist, care avea actele mele de identitate introduse într-un portofel care nu era al meu. M-a întrebat dacă acelea sunt actele mele şi mi-a spus că sunt liberă şi că, în cazul meu, se făcuse o regretabilă eroare. Am fost lăsată să mă spăl, mi s-a pus la dispoziţie un pieptăn şi am fost pansată de către medicul unităţii despre care am aflat că era din Drăgăşani, oraş apropiat de Râmnicu Vâlcea, locul naşterii mele.

Doi bărbaţi îmbrăcaţi civil, pe care-i bănuiesc a fi fost securişti, m-au condus cu o maşină neagră până în Grozăveşti sugerându-mi să nu povestesc chiar tot ce mi s-a întâmplat.


Declar, susţin şi semnez declaraţia de mai sus pretinzând daune morale şi materiale după cum urmează:

Cer ca pentru cele pătimite în acele zile, Ion Iliescu, fost preşedinte al României, pe care îl consider vinovat moral pentru linşajul din Piaţa Universităţii, să fie judecat şi, după părerea mea, condamnat.

Tot Ion Iliescu, fost preşedinte al României, să-mi ceară scuze publice pe un post naţional de televiziune la o oră de maximă audienţă pentru faptul că în cadrul unei emisiuni televizate a spus că aparţin istoriei (istorie este el!).

Să-mi fie înapoiate bunurile de care am fost deposedată în data de 14 iunie 1990 – geanta, ochelarii, un pachet de ţigări BT, 1.000 de lei trimişi de mama, permisul de la BCU, o brăţară de piele făcută de Uleia, geaca, un cercel de argint şi, la sugestia avocatului meu, cei nouăsprezece ani pe care i-am avut atunci.


Pentru conformitate,
Victoria Pătraşcu

(Text extras din Almanahul "Senzaţii tari", A.C. 2008)"

luni, iunie 15, 2009

Daca va gasiti prin UK vara asta

Uite ceva ce n-ar trebui sa ratati: (via Poet Dead)

marți, februarie 17, 2009

Girl power


Ieri dimineata eram in taxi. La radio se dezbatea problema jafurilor din ultima vreme, iar oamenii-si dadeau cu parerea. Cand eram cam pe la podu' Ciurel, intra un nea' Caisa on-air, plin de opinii, de curgeau pe strada de pe el, si zice printre altele - "dom'le, paznicii de la banci sunt mai mult fete. Ce sa stie ele, saracele, ca probabil confunda mereu arma cu mobilul si rujul din poseta.". La faza asta, in mod evident, taximetristul meu incepe sa behaie tinandu-se cu mainile de burta (vizibila): "haha, ce bine a zis-o pe asta cu rujul, haha, haha". Mie-mi venea sa-i ard o poseta pe dupa ceafa (mai ales ca numa' poseta nu era my supersized bag). Sa simta mobilul si rujul in priza directa. Dar m-am abtinut. Am privit mimozetic pe geam si m-am facut ca n-aud.

Acum tineti minte ce tocmai v-am spus, si sa trecem la partea a doua a povestirii.

La Observatorul de noapte, de pe Antena 1, in seara asta imi atrag atentia 2 stiri.

1) Agenta Cristina. Aceasta fatuca de la politia din nu mai stiu ce orasel patrula intr-o dimineata cand a vazut un individ alergand. A inceput sa-l alerge somandu-l, in fine, prin statie se anunta in acelasi timp un jaf la un local d-asta cu jocuri mecanice, asa ca mini-politista (ca inteleg ca e micuta de inaltime) a sarit pe asta, l-a pus jos, i-a pus catusele si gata, hai cu el la sectie. Evident, era faptasul care-i parfumase cu paralizant pe toti aia de la jocuri si fugise cu banii. Asadar se poate si ca-n filme.

2) Episodul doi (care exista si in varianta video, filmat de o camera de securitate - not yet on youtube). In alt orasel doi indivizi se hotarasc sa sparga un bar, undeva la 5 dimineata. Iau o ranga, gauresc bine un geam si intra. Coboara niste scari si ajung in incaperea propriu-zisa, de unde BANZAAAAI - sare o chelnerita de dupa o canapea. Primul individ FUGE, iar al doilea (ala echipat cu ranga) ridica ranga sa...dea. Numa' ca undeva in sangele lui "de borfas" probabil simte instinctiv o retinere primordiala din a da intr-o femeie (adicatelea era un talhar educat, sau doar...socat). Femeie care - ta-da!- ii smulge ranga din mana, si incepe sa-i care pe spinare.
Sa recapitulam - DOI barbati aveau o ranga. Unul fuge, celalalt ia bataie. Cu aceeasi ranga. De la o gagica.

In inregistrarea camerei de securitate vedem pe rand pe primul fugind speriat prin spartura, si apoi pe al doilea care intra in cadru in plin proces de casapire. Reuseste si el sa fuga, in cele din urma, cu cocoasa ranguita bine de tot.

In prezent sunt cautati de politie. Probabil o sa-i captureze mini-Cristina aia.


Si acum sa revenim la ce vorbeam la inceput. Ruj, mobil, ranga, catuse... Tot p-acolo...

Later edit: filmuletul cu barmanita, barbatii si ranga, pe Ziua

duminică, octombrie 19, 2008

Pacatosi din lumea intreaga, uniti-va!

A fost mult prea tare. Trebuie sa povestesc, ca altfel o iau razna. De ras, nu de alta!

Azi, in semidepresie, am decis sa ies in oras. Am fost la un concert, apoi cu ceva amici intr-un ... loc. De unde, doamnelor si domnilor, am subtilizat o scrumiera. RECUNOSC!!AM FURAT!! Pe principiu "na, ca pot" si "na, ca am tupeu", am subtilizat-o. Am izolat-o, am acoperit-o si apoi am bagat-o in geanta. Faza cea mai tare e ca nu era pentru mine, ci pentru una dintre insotitoare. Bon. De acolo, contrar asteptarilor mele depresive, am plecat in Expirat. Unde am mai consumat ce am mai consumat, dupa care... pe la 6 si un sfert... hai sa plecam. Eu si insotitoarea cu scrumiera, care imi mai e si vecina.

Mai intai ne-am deplasat pana la Petromul cel de langa Expirat, am luat niste mancare toxica si apa. Dupa care eu am sunat la taxi. Am stat pe o bordura balotand chipsuri pana a venit taxi-ul.

Dupa ce ne-am suit, eu am scos grandomania de scrumiera pe care o carasem eroic pana atunci si am inmanat-o insotitoarei. Ea tinea scrumiera in brate. Taxiul mergea. Si mergea. Pana ne-am prins ca nenea asculta un post religios. Si era, taica, un preot furios la radio, care tinea o prelegere "Pacatosule! A venit vremea sa te caiesti! In curand vom fi cu totii in locuri cu verdeata si atunci veti sti cuvantul Domnului! Pacatosule! A venit clipa!". etc etc etc. Am dat intr-o criza de ras de genul ... celor din liceu. De la meditatiile de economie cand imi imaginam ca sprancenele impreunate ale profului creeaza un corn ca de rinocer. E greu de imaginat... Radeam cu lacrimi, mai bagam un chips, o auzeam pe insotitoare cum pufneste langa mine si nu stiam ce sa fac.

Eram la semafor la opera si radeam cu lacrimi, in tacere. Ma uitam pe geam, incercand sa ma gandesc la copiii din Somalia si la incalzirea globala si - degeaba. Radeam rau de tot. Ma uit la masina din dreapta - un taxi. O domnisoara dormea in dreapta, cu capul sprijinit de geam, baluta la gura, totul regulamentar. Eu radeam de ma cutremuram. Taximetristul din masina de alaturi se uita furios la mine. Si popa tot vorbea in boxe si eu tot nu stiam unde sa ma mai bag sa pot sa rad in voie. Lacrimi, spasme, chitaituri, tot tacamul.

In fine.

Trebuia sa povestesc.

Dar ar fi trebuit sa fiti acolo...

Inspre final, am dat-o pe cantecele religioase. Ne-am mai calmat, dar tot radeam.

Doamne, ce am ras. Ca niste pacatoase ce suntem. Cu scrumiera cu tot.

vineri, octombrie 17, 2008

And yes, I do love myself

Open on petrecere. De la client. Lume mai mult sau mai putin cunoscuta. Eu - incercand sa-mi asasinez ura in diverse pahare. Detalii fine, chestie de D.O.P. In fine. Fade-in.

La toaleta - oglinda. Stop-cadru. Close-up. Moment in care imi dau seama ca de fapt ma plac foarte tare.

Time-lapse.

La iesirea din toaleta - doua domnisoare de plastic. Intrau. Una spune - "Fa, te-ai trezit, sau nu?". Cealalta - "In p..a mea, ca m-am trezit". Radeau. Am iesit repede.

Super: "O, da, ma iubesc!"

Packshot.

Fade out.

luni, octombrie 13, 2008

In cartierul general


De unde seara de seara manipulez si contorsionez realitati. Pe ale mele si pe ale altora, la alegere.

Am ajuns aici pe jos. Am facut-o - azi. Ce incerc sa fac de aproape 2 ani. Am plecat la 6 si un sfert, m-am trezit in strada plina de furie, cautand solutii de anger management, dezorientata in acelasi timp - si gasind rezolvarea ad-hoc in mersul pe jos. Calea Grivitei, Podul Grant, Crangasi, Virtutii...Fara muzica, fata in fata cu aurolacii si poluarea. Am mers si am mers si am mers pana am simtit ca macar putin din toata furia aia se topeste. Parca o lasam pe asfalt, prin talpi.

Se zice ca e bine sa faci in fiecare zi ceva... ce iti doresti sa faci. Si ca e bine sa faci si ceva de care iti e teama.

2 in 1.


Pai nu?

marți, septembrie 23, 2008

La locul meu

N-am fost vreodata "la locul meu". Mai degraba insistenta, smucita, nehotarata, impulsiva. Cuminte cand ar fi trebuit sa actionez si isterica cand ar fi fost bine sa am rabdare. Adica fix pe dos, si ne-"la locul meu". 

Dar ieri a fost o zi foarte la locul ei. Am mancat regulamentar, mi-am programat o ora de sofat, am plecat acasa si drumul s-a hotarat de la sine. Adica 205 pana la gara + 62 pana acasa, desi lucrez la piata Domenii si casa e in Militari. Totul a mers ca uns - am plecat, am ajuns in statie, a venit 205 liber, m-am suit (mecanic) am mers pana la capat, am facut 2-3 pasi, am ajuns in cealalta statie, a venit 62 (gol) care a alunecat usor pana acasa, fara sa se poticneasca prea tare in traficul din Cotroceni. Cu o coloana sonora potrivita - manusa, singura exceptie fiind in fata garii de nord cand a inceput "You Sexy thing" - "I believe in miracles/ Since you came along/ You sexy thing" - si in fata mi-a aparut un porumbel strivit. Dar am zis ca aia e poanta zilei si am ramas la locul meu. 

Seara am stat tot la locul meu, am fost mai putin recalcitranta decat de obicei si am urmarit "Guess Who's Coming to Dinner". Cel cu Sidney Poitier. Un film la locul lui. 

Si am dormit foarte la locul meu. 



miercuri, septembrie 17, 2008

Domnu' Nicu si domnisoara Andromeda

Domnu' Nicu este barbatul care locuieste singur in garsoniera de deasupra mea. Are in jur de 50 de ani si sunt absolut convinsa ca este gay. Este funny. Nu cunosc nicio o persoana gay de varsta asta in afara de el.

Domnisoara Andromeda sunt eu. Sau asa crede el ca ma cheama. Am incetat sa incerc sa-l conving ca nu e asa.

Cand m-am mutat, domnu' Nicu a fost primul care a rasarit pe scara in timp ce imi mutam lucrurile si a intrebat pretios: "cine se muta aici?". Prietenul meu de pe atunci i-a raspuns sec : "o fata". A parut oarecum lezat de raspunsul laconic si s-a retras nemultumit in vastele apartamente. Adica in garsoniera.

Domnu' Nicu a fost cu siguranta artist. Asculta mereu opera si seara canta romante.

Domnu' Nicu e suparat de faptul ca folosesc odorizante de camera. Mi-a tinut o intreaga teorie intr-o dimineata despre efectul nociv al chimicalelor pe care le inhalez. De asemenea, domnu' Nicu imi da sfaturi despre cum sa port gentile. Cum ma prinde pe scara, cum ma mai loveste cu un sfat. Domnu' Nicu merge ceva mai leganat decat mine, este foarte curios si intr-o zi m-a luat la intrebari - "domnisoara Andromeda, pot sa va pun si eu o intrebare? De ce nu va platiti intretinerea?" . "Nu am timp". "Cum adica nu aveti timp?". "Adica daca ar exista un cont in care sa pot pune banii, sau daca ar exista o caserie non-stop, as plati. In conditiile in care ea functioneaza acum, nu am timp. Locuiesc singura, deci e exclus sa trimit pe altcineva.". "Dar nu se poate asa ceva, trebuie sa platiti in fiecare luna". "Well... platesc cand pot. Altceva?". A dat putin ochii peste cap si a plecat.

In concluzie, si persoanele gay sunt la fel de carcotase odata cu varsta. Si eu care aveam pretentii...

luni, iulie 21, 2008

Am fost si eu la mare in weekend

Partile bune:

A fost minunat.
Lumea "buna" s-a dus in Parada Libertatii, lasandu-ne pe noi astia mai tantalai de unii singuri seara in Expirat.
Banana in scutec.
Pulpa de pui cu mujdei.
Cafelele de la Ovidiu.
Buda din Cabianca.
4 femei in pat cu un barbat.
Un rasarit cam ratat, dar in acelasi timp interesant, cu soarele ca o bulina portocalie, incepand sa se ingalbeneasca - vorba lu' Bogdanel "Here comes the shitty part".
Votca din Expirat.
Muzica din Expirat.
Hoosiers - Cops and Robbers in Expirat.
Gabin - Doo uap, doo uap - sambata la pranz, pe plaja.
Shaorma si bancurile de la Hand.
Bancul cu cer albastru.
Inghetata de duminica de la 2 noaptea, cand am plecat cu masina dupa clatite.
Soarele.
Porumbul copt.
Marea.
Nisipul.
Rasul.
Daca suna telefonul stiti ce sa faceti... si e ok, ne trezim maine la 5.


Partea proasta:

Cum sa o iau ca sa intelegeti exact. Eram pe plaja. Ca 3 mimoze, ne bucuram de finalul de duminica. Apare o ...dama. Blonda, grasa, par scurt, bot roz fosforescent, obrajori asisderea (pe modelul Pierrot), geanta mare aurie. Nu ne putem abtine sa nu ne holbam. O si discutam un pic, ca era prea de tot. Da, frate, o discutam, o intoarcem pe toate partile, ne inchinam si cu mainile si cu picioarele si trecem la subiecte mai interesante timp de vreo 3 ore. Adica barbati din viata noastra, barbati care nu au fost in viata noastra, importanta formei si a continutului, experiente de viata, carti, filme si alte flori, fete si baieti. Totul stropit din belsug cu multa chicoteala si un pic de citit.

Ne ducem si ne luam porumb si sucuri.

Revenim.

Incep sa aterizeze inspre noi pietre, o mazga ciudata neagra, in fine, evenimente dubioase incep sa se petreaca in jur. Le luam drept semne divine si, fireste, ignoram totul.

Spre final, doamna din dreapta scria sms si doamna din stanga zacea gandindu-se la ea stie ce. Eu - zaceam si eu, gandindu-ma de asemenea la eu stiu ce, dar pastrandu-mi vigilenta bine cunoscuta. Deodata simt o umbra care-mi bate-n ochelarii de soare. Deschid un ochi (parca stangul), vad un Gigi care se ducea dupa o bere. Placutele "militare" la gat, curu-n spate, toate semnalmentele de Gigi. E ok. Cand sa ma afund la loc in "eu stiu ce" aud de undeva din spate o voce gajaita de femeie trecuta prin viata care urla catre Gigi: "Si bate-le si pe alea trei cand te intorci". Gigi face un semn interogativ catre noi - gen "care, astea?". Eu - aparent adormita pe sub ochelarii de soare cu lentile negre, in realitate de o vigilenta ce depasise de mult cotele de alarma. Doamna din dreapta scria in continuare la sms, doamna din stanga zacea in ale ei, complet nevigilenta. Gigi pleaca, ii zic celei din stanga: "Ba, tu ai auzit? Cre' ca a luat-o blonda razna, ca dinspre ea se auzea". Doamna se uita catre blonda - v-ati prins? Aia cu bot roz, de la inceputul povestirii -, aia incepe sa urle si mai tare: "Ce te uiti fa la mine, cine te crezi? Ca vin acu' peste tine si te omor...". Ceva de genul. Doamna din dreapta nu mai termina cu sms-ul, asa ca a ratat toata faza.

10 minute mai tarziu incepem sa discutam - "frate, ce o avea aia? Nu e sanatoasa." Aia urla intermitent inspre noi, in continuare, bolborosind faze de genu' "va omor si va ingrop unde nu va gaseste nimeni", "cine va credeti fa, cindy crawford si naomi la 80de ani?". In fine, amabilitati de genul asta pigmentate cu epitete si combinatii de cuvinte greu de reprodus.

Mai rezistam in bolboroseli vreun sfert de ora si ne ridicam sa plecam - era deja aproape 8 seara. Si se declanseaza iadul. Ati vazut Exorcistul? N-ati vazut nimic... Spume verzi la gura, aruncat de pietre, cred ca i s-a sucit si capul de cateva ori, da' nu ma uitam ca deja ma simteam ca intr-un film prost. Noi strangand intr-un ritm normal lucrurile si sticlele de pe jos si incercand sa ignoram spectacolul, aia urland ca un animal turbat si imbecil: "Va prind una cate una si va fac sa va inghititi limbile! Va urmaresc pana la voi la cazare si numa' capete in gura va dau". "NU MAI COMENTAAAAAAAAAAAAATI, NU MAI COMENTAAAAAAAAAAAAAAATI, NU MAI COMENTAAAAAAAAAAAAAAAAAAAATI". "Aud si vad la distanta, toata ziua m-ati comentat, handicapatelor, fa, ca va omor sa va saturati de barfa". Toata plaja se uita ca la circ. Aia sa faca apoplexie acolo, mai dadea cu o piatra, isi mai atata barbatu' inspre noi, concluzia serii fiind "lasa-le ba, ca le prindem noi mai incolo".

Am plecat usor, am pus sticlele la cos. Ne-am dus catre cazare in stare de soc. De ce sunt oamenii astia in libertate? Adica - daca au probleme, n-ar trebui sa fie undeva la loc cu verdeata si mult Xanax? Zic si eu...

Partea buna (pentru ca in orice parte proasta e si o parte buna, invers nu se pune) e ca am avut o poveste de spus toata seara. Am creat si bancuri pe tema asta. Adica in final am avut subiect de distractie.

Da' totusi... de ce?M?


Partea proasta no 2 a fo' lacusta de juma de metru de care am dat cu ochii duminica la trezire de mi-a sarit mahmureala pe pereti si din doua salturi lacustice eram in toaleta urland.

Da' se uita la mine cu niste ochisori...

miercuri, iulie 09, 2008

Momentul Cosmo


Sau, mai bine spus, Momentul "Tabu". Dar Cosmo suna ceva mai... colorat.

Ei bine, da. Am si eu momente in care simt nevoia sa spun banalitati. Stiti - exista un sir interminabil de bloguri majoritar feminine, scrise corect din punct de vedere gramatical, si care trateaza o serie intreaga de clisee ingrozitoare, in genere de spectru romantic - "de ce ne inseala barbatii", "oare putem fi fideli?", "de ce ne indragostim intotdeauna de cine nu trebuie", blablabla. Stiti despre ce vorbesc. Posturile alea care se lasa cu cate 50 de commenturi in care majoritatea femeilor spun "m-am regasit!! dumnezeule, vorbesti exact pe limba mea" etc. Cu putina grija, articolele astea s-ar putea transforma in Coehlo 2, in literatura mioritica de consum. Luati aminte, asadar, dragele mele Paolo de Carpati...

Asadar. Da, am si eu momente cand vreau sa impartasesc truisme. Si truismul zilei este "se intampla ceva ciudat cu lumea". Cred ca e un moment de rascruce, ca cel in care s-a renuntat la casatoriile aranjate. Ca doar nici la asta nu s-a renuntat brusc, intr-o buna zi. Presupun ca cei care se casatoreau pe ascuns sau impotriva parintilor erau cazuri de scandal... Erau perceputi drept nebuni. Ei, acum cred ca intram in epoca superficialitatii sentimentale sincere, vadite. In era in care institutia casatoriei o sa devina in sfarsit ceva depasit. Asta nu e neaparat un lucru rau, e doar ceva nou. Si fiind nou, e temporar perceput ca rau. Si greu de "inghitit". Si o sa dureze cu siguranta foarte, foarte mult. Ma indoiesc ca o sa apuc vremea in care notiunea de casatorie o sa fie complet abolita. Dar mi-e clar ca transformarile au inceput.

Lumea are optiuni. Prea multe optiuni. Atata informatie, atatea cunostinte noi in fiecare zi duc la dorinta de mai mult. La dorinta de schimbare. La cultul personalitatii. La dorinta de independenta. Casatoriile nu mai rezista. Relatiile sunt ceva caduc. "Everafter"-ul siropos e pe duca rau de tot. Daca pana acum se incercau pastrarea unor aparente de dragul... aparentelor, acum nici macar pe alea nu se mai pune pret (thank GOD!!). Incep sa ma simt de-a dreptul binecuvantata. Ca sunt asa, ca pot trai de una singura, ca imi doresc iubire doar atata timp cat e reala si ca nu visez la cai verzi pe pereti si bastoane la batranete.

Cei care au visat de tineri la valorile patriarhale ale epocii trecute au apucat sa se casatoreasca. S-au aruncat pe la 20-25 de ani intr-una din primele iubiri (de obicei una din timpul facultatii). Intr-o majoritate covarsitoare divorteaza inainte de 30 de ani sau se complac intr-o nefericire pigmentata cu nopti pe internet, cu cautarea de distractii interzise si cu consolarea ca "asta e viata". Nu se mai lupta in lumea asta pentru o relatie. Nu se mai lupta pentru construirea unei eternitati impreuna. Nu stiu daca asta este neaparat rau. Poate este doar sinceritate, dupa decenii intregi de inchinat la un idol fals.

Suferinta lunga si domoala provocata de banal, rutina si incertitudini a fost inlocuita de rupturi dese si violente. De 100 de iubiri neimpartasite pe metru patrat, de obsesii ciudate si de lucruri pe care le consideram deocamdata ca fiind "nebunesti". Eu cred ca a venit doar momentul in care oamenii au toate conditiile sa isi dea arama pe fata... Nu cred ca "the world is going to end" sau ca "au innebunit cu totii" sau ca "nu mai sunt oameni ok pe lume". Nu. Cred doar ca suntem generatia de sacrificiu, cea in timpul careia se produce mutatia.

Mai e ceva, ce am dezbatut indelung cu prietenii mei. De multe ori n-au fost de acord cu mine. Inca mai cred in povesti cu zane unii dintre ei, pesemne. Da, cu totii avem nostalgia parintilor care au cupluri sudate si greu incercate, care inca se plimba de mana pe strazi si care au grija unul de celalalt. Dar oare ce ar fi facut aceeasi parinti ai nostri daca ar fi trait astazi? Daca si-ar fi facut 20 de prieteni noi pe zi pe facebook si myspace, daca s-ar fi exprimat pe un blog pe care sa primeasca continuu feedback de la cunoscuti sau necunoscuti, daca ar fi avut contact cu 30 de filme pe zi, daca ar fi fugit la Vama Veche in fiecare weekend de vara si daca, si daca, si daca. Daca un parinte ar fi putut creste un copil in conditii perfect normale, asigurandu-i un trai mai mult decat decent. Daca ar fi fost atat de usor sa adopte. Daca s-ar fi putut reinventa o data la 10 secunde. Daca ar fi putut gasi un hobby inedit in fiecare zi.

Ma intreb daca s-ar fi descurcat mai bine decat noi. Eu cred ca nu. Si cred ca eu m-am adaptat al dracului de bine.

joi, iunie 26, 2008

Ce mai fac oamenii lui Coliban...

Dupa tentativa esuata de a revolutiona sistemul, dupa inabusirea rascoalei in trening din Parcarea Intercontinental si dupa rasturnarea planurilor Sinaia, creativii lui Coliban o ard pe genu' lenes.

Unul dintre ei, insa, isi trage expozitie foto. Cat la suta e manipulare? Cat mesaje subliminale? Pai hai sa vedem, zic.

P.S.: Daca nu intelegeti nimic, nu mai incercati. Ne vedem acolo si va explic :P


marți, mai 20, 2008

Seredipity


...este un loc in care am fost in seara asta. Frumos. Chiar frumos. Ceai bun, dragut, m-as fi dat si in leagan, dar masa noastra nu avea...

Turta dulce bunaaaaaa... Si biscuitii cu nuca si ciocoooo....

Sunt curioasa cine locuia in casuta draguta de catel. Ca nu era acasa.

Duminica organizeaza si milonga. Nice.

Mai mergem? :)

Poze de mare angajament

Captain Picard? We are ready to move. ENGAGE!


Rapita de extratereeeestriiiii!!!!! Poate din cauza ca am urechiuse de miss playboy...


Parfum de ingeri



Asteptand ingerii

duminică, mai 18, 2008

Monoloagele taximetristului - episodul 11 - Misoginul rutier


(deschid usa - el urla) - CUM VA CHEAMA? A, ok. Si unde mergeti? ... Cam nasol... Nasol. De acolo vin. Bine, n-am venit de acolo la comanda, dar am lasat pe cineva si am pornit usurel pe 1 mai.

...
...

(la un semafor) - aaa, n-am vazut ca era femeie, ca n-o lasam daca vedeam ca e femeie. Nu sunt misogin, dar femeile sunt rele rau la volan. N-aveam nimic cu ele daca nu faceam accident cu una. Nu eram cu masina asta, cu alta, cu o dacie din aia normala. Si n-am vazut eu ca era femeie, ca n-o lasam...

De fapt cu doua am facut accident, nu cu una singura. Trei de fapt. Doua mi-au intrat in portbagaj si una in usa din dreapta. Dar nu cu masina asta, cu alta. De fapt stai, a intrat una in mine si cand eram cu masina asta. Da, si in portbagaj la asta mi-a intrat una.

Ce-am patit odata... Femeia era nu stiu ce manager la nu stiu ce computer-systems din astea. Si am umblat de nebun 12 zile dupa ea, ca plecase dupa piese de calculator nu stiu unde dracu... in Thailanda, intr-o tara din asta... asiatica... in Bangkok, nu mai stiu unde dracu'. Si facea asta la politist "ca ce domnule, eu sunt femeie de afaceri, nu am timp sa vin sa dau declaratii". Da, asa zicea, ca ea e femeie de afaceri.

...
...

(suna telefonul)

"- Da, ma, unde esti? ... Auzi ma? Nu ma mai cobi atata. Auzi ma? Cum adica ca de ce iau curse cu voucher, pai da ma, da iau curse cu voucher intre 17 lei si 34 de lei. Acuma nu, nu sunt cu voucher. Baaa, ce ma enervezi, ti-am zis sa nu ma mai cobesti atata".

Dreapta aici? Of... cum ma prinde asta la telefon numai cand... conduc. Mereu ma suna. Nu, ca e cumnata-meu, nu e de asta... da' ma cobeste mereu.

sâmbătă, mai 17, 2008

Franturi

In primul rand... watch out. M-am apucat (din nou) de scoala de soferi. In urmatoarea perioada e mai bine sa stati in incinte. Nu se stie cum dau tocma' de voi...

In alta ordine de idei vin de la party-ul de la teatrul masca. Lume ok si yuppies (vorba lu' digitalu'). Muzica fainuta, mi-a placut conceptul cu luna si observatoarele si prostioarele alea de la peroni prin care vedeai lumea in mii de bucatele halucinante. (ma gandeam ca ar fi putut scrie pe ele "say no to drugs. Use this instead" :))).

Din urma, ne povestea ala de la protectia muncii, pe un ton foarte serios, despre accidentul de munca care consta in capsarea degetului. Rasete. El: "nu radeti, ca mi-a povestit o doamna mai demult in detaliu cum si-a capsat degetul. Dar amanuntit: cum s-a intamplat exact, cum a scos capsa...". Eu: "ERA EMO?". Rasete isterice. El nu cred ca stia ce e aia Emo.

Maine e ziua cea mai verde. O sa fiu pe baricade si voi o sa veniti la concert. Urmeaza noaptea cea mai muzeista. Nice. Me like it.

Mai multe la o ora mai decenta.

Naiti nait.

marți, mai 13, 2008

Peopleee, I neeeeeed volunteeeerrrrsssss

23-24 mai, care merge cu mine la Noaptea Galeriiilooooooorrrr??

Am nevoie de companieeeeee!!!!

Burger and the Pretty Boys


Imi doream sa scriu un articol cuprinzator despre experienta de duminica seara, de la Green Hours. Dar iata ca Lucica a facut-o inaintea mea si a spus cam tot ce as fi vrut eu sa spun. Asa ca tot ce-mi ramane de facut e sa pun aici un link catre articolul ei
Si sa va indemn sa il cititi.

Daca n-ati fost nu stiti ce-ati pierdut. Dar o sa stiti curand, dupa ce cititi...:D

Later edit: se pare ca bajetii au mai trecut pe la noi si ca exista chiar un documentar in dulcele grai fritz-esc despre asta. Nu inteleg nimic, dar imaginile sunt graitoare. Enjoy!:

Poezia care mi-a marcat adolescenta


...atunci m-am prins eu ca limba franceza suna bine rau de tot. Si toata poezia asta ma facea sa-mi creez tot felul de povesti in legatura cu Parisul. Si cu viata, in general. Si suna atat de frumos, chiar si cand vorbea despre suferinta...

Am avut un weekend frumos. Am multe de povestit. Iar in seara asta blestemul filmelor vazute cu Radu a lovit din nou. O alta catastrofa - 21. Kevin Spacey let me down. Un plus pentru D.O.P. - imaginea a fo ok. Un maaaaare minus pentru scenariu. Catastrofa completa. Iar regia sucked too.

Ne auzim data viitoare, cu povesti despre Ikea, Mall Baneasa, Burger and The Pretty Boys, Green Hours, Kumm si alte lucruri frumoase din weekend.

Uite poezia. Sper sa va placa cel putin la fel de tare cum mi-a placut mie cand aveam 15 ani.

Le Pont Mirabeau

Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu'il m'en souvienne
La joie venait toujours après la peine

Vienne la nuit sonne l'heure
Les jours s'en vont je demeure

Les mains dans les mains restons face à face
Tandis que sous
Le pont de nos bras passe
Des éternels regards l'onde si lasse

Vienne la nuit sonne l'heure
Les jours s'en vont je demeure

L'amour s'en va comme cette eau courante
L'amour s'en va
Comme la vie est lente
Et comme l'Espérance est violente

Vienne la nuit sonne l'heure
Les jours s'en vont je demeure

Passent les jours et passent les semaines
Ni temps passé
Ni les amours reviennent
Sous le pont Mirabeau coule la Seine

Vienne la nuit sonne l'heure
Les jours s'en vont je demeure

Guillaume Apollinaire (1880 - 1918)