Azi am luat maul comentariilor anonime. Deah, inca un semn de slabiciune, dupa ce am activat moderarea comentariilor.
Dar e coltul meu aici si fac ce vreau cu el. Si daca ma supar, va luati jucariile si plecati.
Daca te distreaza ideea ca lasi un comentariu anonim si cealalta persoana se intreaba cine esti, atunci ar trebui sa te cauti atent de diverse... Acolo, in carcasa.
In alta ordine de idei, imi pare rau ca am complicat procedura pentru oamenii cu pareri pe care nu si le asuma din cauza de logare si procedura anevoioasa. Probabil ca o sa renunt la chestia asta dupa ce imi trece mirarea.
Nu-mi plac jocurile meschine. Pot accepta o opinie. Dar sine-qua-non e sa fie una asumata.
Altfel... sa aveti o saptamana frumoasa. Eu sunt bine aici, la mine pe piedestalul pinguinesc. De data asta non-peiorativ.
Daca se intampla sa chemati femeia care face curat si sa incuiati peste tot (adica si unde ea nu are cheie), atunci suferiti sigur de pinguinita... Si pana la urma faceti curat singurei, pentru ca e weekend si mizeria e deprimanta.
M-am trezit mirata din nou de vis. Acum doua seri am visat iar un film intreg. O combinatie de Final Destination si nu stiu ce naiba. Era o lista cu nume, pe care apareau semne care aratau ca in ziua aia anumite persoane urmeaza sa moara din cele mai bizare cauze. Intr-o zi au aparut si pe numele meu, panica, alea, ce sa fac sa nu patesc nimic... M-am trezit pe genul - WOW. Ca de la cinema, nu 3D, nu 4D, ceva gen...10D? Din pacate am uitat foarte multe detalii, cred ca aveam sanse la un oscar pentru scenariu.
Aseara - alta chestie. Eram in Norvegia, era Craciun si ca de obicei in visele mele eram insotita de toata lumea pe care o stiu. Parinti, colegi de scoala, de munca si toti cei. Acolo - fireste - m-am dus la Ikea. Da, stiu ca Ikea e suedeza, dar in visul meu m-am dus la Ikea - normal, era Craciun si eram in Norvegia. Ei bine, Ikea aia era amenajata intr-un fel de conac vechi si era ornata toaaata de craciun, se cantau colinde, chestii aburinde, arome eeeeetc. Evident ca m-am indragostit de un norvegian de pe acolo, a doua zi a fost petrecerea de Revelion (stiu, cam brusc dupa Craciun, dar...), a doua zi am plecat undeva la ski cu ai mei si cu restul gastii (ai mei n-au fost in viata lor la ski, si nici eu nu ma pricep la asta) si a aparut iar norvegianul meu. Eu eram pe plecare, de la ski mergeam direct la avion. Si tot incercand sa fac schimb de ceva ...date de contact cu el, el imi zice ca avand in vedere ca vom avea o relatie la distanta, poate putem sa facem un soi de show tv din asta.
La care eu am zis - SAY WHAAA?! Si, evident, am inceput sa ma indoiesc de trainicia sentimentelor lui.
Dupa aia m-am trezit.
Si s-a intamplat inevitabilul.
Adica am facut curat.
Dupa aia am vazut in sfarsit 2046.
Si acum m-am gandit sa va spun care e melodia mea preferata de la Depeche. Ia sa vedem...ghiciti?
Am scris atatea despre cuvinte. Si am scris tot in cuvinte. Pentru a spune lucruri despre cuvinte, e nevoie tot de cuvinte.
Mi s-a spus intotdeauna ca am cuvintele la mine. Ca stiu intotdeauna ce cuvant sa folosesc pentru a spune ceva anume. Ca am un talent aproape dureros de a reda in semne grafice emotii. Sentimente. Ca am darul de a-mi pune trairile la vedere in vocale si consoane in asa fel incat ele sa nasca reactii.
Si la ce bun? Adica stau acum si ma intreb- cu ce ma ajuta asta? Semantica? Cuvintele bune, cuvintele rele, limbile straine, intuitia, urechea muzicala? Nu e totul un fel de matematica? Un-doi-un-doi - aici vine un a, si aici vine un u, si stai, vuieste pe aproape un v. Si poate o aliteratie ar exprima mai usor nelinistea. Sau incarcatura.
Nu stiu mai mult de atat. Stiu doar ca stapanesc cuvintele. Sau ca ele ma stapanesc pe mine.
Dar inseamna asta, de fapt, ceva?
Oricum, urasc si iubesc in acelasi timp repetitiile. Si imi plac constructiile circulare. :) Se vede?
Pe soundtrack de London Undersound al lui Nitin Sawhney. N-am vazut inca Londra, dar o s-o vad. Poate la anu'. Sau poate la toamna. Sau altadata.
Lucrurile sunt la fel, dar cumva parca se schimba radical zilele astea. E un fel de Alice in Tara Oglinzii. Nu, nu in Tara Minunilor. Nu stiti? Prima mea intalnire cu Alice a fost in Tara Oglinzii. Era o carte mare, cartonata, cu ilustratii alb-negru, unde am facut cunostinta cu Alice si intamplarile ei bizare. Nu se strecoara prin usi magice mancand prajituri cu efect neasteptat, ci trece printr-o oglinda si ajunge in lumea pieselor de sah, intrand in razboiul dintre ele. E acolo Humpty Dumpty, si Leul, si Unicornul, si multe alte personaje. Cartea asta m-a marcat iremediabil. Nah - Alice si basmele pentru copii si oameni mari. De fiecare cand o deschideam gaseam alt sens in paginile ei. Cu mintea aia a mea de 5 -6 ani (da, pe la varsta aia o citeam, I was a kind of a common prodigy) incercam sa gasesc un sens absurdului, si de fiecare data reuseam, dar cu un rezultat diferit.
De ce porneste Alice ca pion al Reginei de Alb, si de ce etapele prin care trece nu se supun unor reguli firesti, de ce unele lucruri sunt nedrepte, de ce e bine si totusi rau cand ajunge regina, toate lucrurile astea isi cautau explicatii in capul meu si si le gaseau intotdeauna sub o alta forma. Imi dau seama acum cata educatie mi-a facut cartea asta pe care atunci o gaseam fascinant de absurda.
De ce mi-am amintit acum? Pentru ca asa se intampla lucrurile de la o vreme. E realitatea pe care o stiam, in loop, dar cumva o vad intoarsa pe dos. Brusc fiecare replica pe care as ignora-o in mod normal pare a avea sensuri misterioase, si toate lucrurile din jur au o identitate cel putin dubla, pe care o vezi daca stai un minut si privesti in oglinda.
Era cat p-aci sa trec pe langa ei. Evident, cautam fara toc, pentru ca deja m-am saturat sa arat ca o capra (vorba Lolei) la inaltimea mea calare pe catalige... Si cand i-am vazut... Tocuri totusi mici... draguti... i-am pus in picioare si WOW. Sunt si comozi (umblasem toata ziua pe tocuri si ma resimteam, si totusi...).
I am in love.
Cred ca fac ca atunci cand eram mica si dormeam cu pantofii noi in picioare.
Adica stau si zac - fizic - in timp ce mintea imi alearga pe rotite de hamsteri. Stanga- dreapta-sus, jos, cu viteza, in slow motion, analiza, contemplatie, de ce, cand, cum, scenarii, ce sa zic, dar ce sa nu zic, scopuri si cauze se dau de-a dura impreuna, se imbina, explodeaza in miliarde de litere care imi formeaza gandurile.
Dar imi vine sa fac misto de mine pe tema asta. Cum face Diana, asa:
diana: ce-ai eu: nimic eu: sunt doar depresiva eu: n-am nimic concret eu: am o stare d-aia de nu pot sa ma misc din pat si stau si zac dar nu zac a bine, zac a rau, asa diana : :))))) diana : iarta-ma diana : dar suna bestial asta diana : zac a rau, asa eu: :) diana : (hug emoticon)
Ce inseamna sa fii femeie? Vorbim de anul de gratie 2009, de epoca cocalarilor si de zilele nesigurantei. Ce inseamna sa fii femeie?
Care sunt limitele in care fapturile umane de sex feminin isi creeaza aura aia de "femeie"? Sunt suspinele in perna? Mai este inca valabil visul dupa feti frumosi (aia din feti-frumosia)?
Traiesc intr-un context definit de o lupta a creaturilor de sex feminin pentru teritoriu, fara ca asta sa fie un matriarhat. Sa fim seriosi. Traim inca in spatiul mioritic, suntem inca impinsi de la spate de "principii" printre coji de seminte de floarea soarelui. Si in contextul asta noi, fiintele de sex feminin, ne luptam totusi pana la sange pentru o suprematie in jumatatea noastra de rasa.
Esti mai femeie atunci cand iti indrepti pletele si vanezi masculi potenti financiar? Sau poate esti mai femeie atunci cand dansezi pe joculete din filmul "hard to get"? Evident mai exista si modul de a fi o "femeie cool" - trendy-shit. Nu? Sa-mi spuneti...
Nu stiu de la ce anume incepusem. Ideea a inflorit in capul meu cand mergeam catre scara blocului calcand apasat pe tocurile mele ce ma fac inca si mai inalta decat sunt deja, mandra ca l-am umilit pe taximetrist cu un bacsis mai mare decat il merita. S-a diluat pe drum si m-am trezit singura in fata tastaturii ridicand intrebari cu un grad destul de ridicat de non-sens.
Si totusi, domnilor mioritici... Ce este aceea o femeie?
Il am din liceu... chiar de la inceput, cred. Daca nu cumva de prin clasa a 8-a. Cand m-am mutat la Bucuresti l-am luat cu mine. E drept ca pe la camin nu a ajuns, dar cand m-am mutat aici, in acasa2, m-a urmat credincios. E slabit, decolorat dar inca rezista. Si am ajuns la concluzia ca ma cunoaste cel mai bine. Stie dupa cum ma asez, dupa cum ma inclin, exact ce stare am si prin ce am trecut. Stie in ce fel ma sprijin daca flirtez cu cineva, cum ma apas cu toata greutatea daca am nervi si cum aproape il distrug fortandu-i "balamalele" daca am avut o zi proasta si ma intind cat sunt de lunga sprijinindu-mi picioarele undeva pe fotoliu sau pe noptiera.
Imi cunoaste starea de spirit si dupa cum ma invart cu el, dupa fumul de tigara pe care il inhaleaza sau nu, dupa felul de muzica pe care o aude.
Cateodata intru in camera si imi simte pasii apasati. Si-si spune "oh, boy. Here we go again."
Ar trebui sa ma apuc sa scriu telenovele. I'm in the Tabu roman, cica. Mda, fiecare cu specialitatea lui...
Later edit: se intampla ciudatenii. Dupa faza cu Tabu care cica mi-a preluat fragmentelul cu amendamente si blabla, primesc un mail de la sapte seri, cica am castigat un abonament la solar. EU LA SOLAR :))))
In fine, imi amintesc ca am scris acum vreo 3 saptamani ceva, pe site-ul lor. Just for the fun of it. Asta:
"Fat Frumos traieste in Fat-Frumosia si se trage dintr-o familie veche de masculi umanoizi. Trasatura ce staruie de-a lungul timpului este numita “prezenta principiilor”, dar ea a imbracat diverse forme. Cavaler, nobil, gentleman, a trecut chiar si prin curentul hippie ca sa ajunga in zilele noastre la denumirea de “domn”."
Incerc sa-mi adun gandurile referitoare la vise. La momentele in care atunci cand eram mici ne doream sa fim doctori, avocati, gunoieri sau profesori. La momentele de mai tarziu cand spuneam ca ... o sa facem ceva anume cu persoana noastra atunci cand vom fi suficient de mari. La clipele de si mai tarziu cand ne promiteam noua insine ca de maine lucrurile se vor schimba din propria vointa. Sau nu... mai bine de poimaine. Sau daca nu de poimaine, cu siguranta de... luna viitoare.
Sunt atatea lucruri pe care le putem face si pe care le lasam pentru mai tarziu. Le lasam plangand intr-un colt pana cand se fac mici-mici-mici de tot si nu mai au voce. Ragusesc. Ramane doar un chitait comic care se pierde de tot la un moment-dat. Le ratacim in visele altora, in oboseala zilelor de luni sau in incrancenarea de la metrou, pana cand nu mai inseamna nimic.
Dupa care scriem randuri nesemnificative si redundante care certifica atrofierea lor.
Brusc totul se comprima si se reduce la o seara in care intri in supermarket dupa o inghetata. Ca sa iti dai seama ca nu mai vrei inghetata. Si nici ciocolata. Reducere la absurd, un fular scos cu forta din geanta si aruncat neglijent in jurul gatului. Cativa pasi apasati catre iesire si dorinta ca momentele frumoase sa dureze mai mult. Nici macar o vorba despre vise, nicio intentie de a implini vreo dorinta. Doar respiratie, degete care se agata de fiecare jumatate de secunda si apoi trepte. Si somn.
Si nici macar nu mai suntem tristi din cauza asta.
Fotografia nu are nicio legatura directa cu ce am scris. E doar o poza pe care am facut-o unei prietene atunci cand nu stia ca ii vad gandurile. Mi s-a parut ca se potriveste gandurilor mele din seara asta.
Clocesc de cateva zile un subiect bun de aruncat aici. Nu prea-mi iese. Ma uit la psycho 2 pe antena 1, asta dupa ce am vazut "Papusile rusesti" pe tvr1 (ceea ce ma face sa vreau sa vad si "l'Auberge espagnole").
Am reusit sa dau gata o cutie de Toffifee azi (luata de fapt pentru a-i astepta pe ai mei cum se cuvine :) ). Am dat si pe la mall facandu-mi datoria de duminica, sa vad un film caldut cu Tom Cruise. Am reusit sa ma mai minunez putin de fauna si flora mall-esciana, niciodata nu e suficient, fenomenul ma surprinde de fiecare data.
Am dormit, in sfarsit am dormit in weekend-ul asta. Mult, mult de tot. Si bine.
Am incetat sa folosesc locul asta drept arma (cred). Cel putin pentru moment. Imi vine cateodata sa deschid fereastra si s-o folosesc din nou pentru a spune tot ce nu-mi vine sa spun si pentru a trage de ureche pe toti cei pe care nu-mi vine sa-i trag de ureche. Apoi imi amintesc de momentul in care am incetat sa fac chestia asta si zambesc. Asa ca nu... nu revin la obiceiurile proaste. Am folosit perioada asta drept prilej de a ma imprieteni mai mult cu mine si uite ca e bine. Si vreau sa ramana asa.
Gata, lume, ma arunc sa citesc ceva. Revin cu detalii picante si subiecte mai interesante de atat (sper).
In urma peregrinarilor pe site-uri de bijuterii (doar ma stiti mica si obsedata), am dat si peste un loc cu bijuterii de argint. Nu sunt doar bijuterii de argint acolo, sunt si margele si alte lucruri dragute, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost argintaraia. Cum le am cu campaniile sociale de genul "cumparati-mi cadouri ca imi place", sugerez pisica. Sunt alergica la pisici, dar la astea de argint rezist.
Am descoperit ca au niste chestii pe care le-am primit cadou vara trecuta de la mama - adica treaba cu aricii. Eu am inel, pandantiv si cercei.
Pe site mai sunt si sfaturi de intretinere a argintului, recomandari pe zodii (pentru astia care le aveti cu astrologia si nu credeti in mizeria cu a 13-a zodie). In fine, ca idee site-ul e destul de bine organizat pe materiale "de constructie", ocazii, date de nastere etc.
Zic sa aruncati un ochi daca faceti parte din "conjuratia argintului", ca mine.
(Mi-am adus aminte o chestie, cu ocazia asta - discutam cu un individ mai demult si ma plangeam ca am pierdut o bratara. Zice - era de aur? Eu - nu, de argint...Nu port aur. El - de ce?? Eu - ...nu imi place!. El - pauza (stupefactie vizibila). ).
De cand ma stiu, Vitamina C era acel allmighty luptator cu gripa, mai ales luata preventiv. Aflu acum la o scurta cautare pe google, ca nu e asa, s-a dovedit in urma studiilor unui "grup de cercetatori australieni si finlandezi". WTF?! Finlandezi si australieni? As putea face un banc pe tema asta - Q: Ce au in comun cercetatorii australieni si cei finlandezi? A: Vitamina C. What? Not funny? Da, stiu. WTF?! Bai, finlandezilor, lasati-ma sa inot aici in efectul placebo, vreau sa cred ca portocalele si pastilele efervescente sunt arma secreta, solutia de prevenire, scutul, platosa, asul din maneca! Totusi, raman nelamurita. De ce finlandezi + austalieni = LOVE?!
Seara la salonul levantin. Povesti despre cannabis si alte halucinatii la mucul de lumanare rosie. Sfesnicul-gantera si copiii de alaturi care jucau carti si sarbatoreau ziua cuiva, povesti despre anii care au fost si cei care vor fi.
Un Irish Pub asa cum il stiam - ca-n gara. Lume la fel de pestrita ca in zona de plecari-sosiri, mult fum... alte povesti.
Multa muzica. O incercare de ascultare a melodiei care imi aduce aminte de lucruri frumoase, pe care vreau sa le cred adevarate - "internet explorer has encountered an error". Pana si cel mai prost browser in viata simte ca e ceva in neregula cu impulsul asta.
In fiecare noapte visez rau de tot. Mintea mea e dubioasa. Stiu ca nu-s singura care viseaza, dar fac parte din categoria aia care "traieste" cel putin un film pe noapte. Soundtrack, culori, efecte, suspans...tot.
De-aseara tot ce-mi amintesc e ca incercam sa fac un Black Russian (desi imi place White Russian) si n-aveam alcoolul corect, dar eu totusi incercam. Dupa care, pentru ca iesise o porcarie scarboasa, am tot incercat sa o transform intr-un White Russian cu ajutorul unui tub de frisca (ceea ce ar fi fost si mai scarbos, dar in momentul oniric respectiv parea logic). N-am reusit (EVIDEEENT). Frustrant.
De maine dimineata ma apuc sa le notez.
Ah - si din seria "imaginatia mea fuge pe sinele de metrou" ma gandeam cum ar fi sa stai asa, pe scaun la metrou, picior peste picior si sa vina un aurolac sa-ti traga cizma din piciorul "din aer" si sa fuga cu ea.
RSS Feed (xml)
