Pe ultima suta de metri

...it was all great. Abia incep sa ma obisnuiesc cu apartamentul asta care mi-a parut initial prea mic, cu aerul, cu oamenii...

Maine e concertul U2 + Snow Patrol.

Mai vreau. Se termina si simt ca abia incepea...

E un inceput foarte frumos pentru restul vietii mele.

As well... :)

Barcelona, mi amor

Te-ai fi asteptat, de la o persoana ... complexa... cum sunt eu, sa postez de la Barcelona povestind despre evenimentele culturale, obiceiuri, locuri, intamplari, viata, noapte, zi... ceva.... ceva. Nu?

Ei bine, pentru moment tot ce am de zis este: frate, astia au salvamari buni rau.

Nu se vede bine din cauza fanei pe care o puteti observa in imagine, dar va pot asigura ca Baywatch era un film cu oameni diformi pe langa individul in cauza...

Well... hello there...

Va mai povestesc cand ma intorc.

Si ca o completare...

... a postului anterior, am observat, uitandu-ma in rubrica"sent" ca am obiceiul de a ma asigura ca ucid regrete. Ca trimit mailuri catre sufletele care aleg sa se indeparteze, in speranta ca voi omori orice potential regret cu acest gest.

Am observat o oarecare repetitie (desi repet - urasc din tot sufletul repetitiile) in mesaj. Si nu pot sa ma abtin sa nu ma intreb ce s-a ales de toate sufletele carora le-am scris macar o data un mesaj ucigas de regrete. Au devenit oamenii care isi doreau sa fie? Au intalnit ce vroiau sa intalneasca? Au invatat inaintea mea cum sa traiasca mai frumos?

Ia mai scrieti-mi si mie cate-un mail din cand in cand! Sa stiu si eu ce si cum. Stiu ca ma cititi, ce naiba... Sunt eu, fata care scrie mailuri frumoase.

Incercati sa folositi cat mai putin repetitii, totusi. Dar daca nu se poate... e ok si asa.

Si, btw, aveti aici o melodie de la mine. Pentru fiecare dintre voi am simtit ce spune femeia asta aici:

Etta James - My Dearest Darling
Asculta mai multe audio Muzica

Cuvinte

Am scris atatea despre cuvinte. Si am scris tot in cuvinte. Pentru a spune lucruri despre cuvinte, e nevoie tot de cuvinte.

Mi s-a spus intotdeauna ca am cuvintele la mine. Ca stiu intotdeauna ce cuvant sa folosesc pentru a spune ceva anume. Ca am un talent aproape dureros de a reda in semne grafice emotii. Sentimente. Ca am darul de a-mi pune trairile la vedere in vocale si consoane in asa fel incat ele sa nasca reactii.

Si la ce bun? Adica stau acum si ma intreb- cu ce ma ajuta asta? Semantica? Cuvintele bune, cuvintele rele, limbile straine, intuitia, urechea muzicala? Nu e totul un fel de matematica? Un-doi-un-doi - aici vine un a, si aici vine un u, si stai, vuieste pe aproape un v. Si poate o aliteratie ar exprima mai usor nelinistea. Sau incarcatura.

Nu stiu mai mult de atat. Stiu doar ca stapanesc cuvintele. Sau ca ele ma stapanesc pe mine.

Dar inseamna asta, de fapt, ceva?

Oricum, urasc si iubesc in acelasi timp repetitiile. Si imi plac constructiile circulare. :) Se vede?

Aventuri in Tara Oglinzii

Pe soundtrack de London Undersound al lui Nitin Sawhney. N-am vazut inca Londra, dar o s-o vad. Poate la anu'. Sau poate la toamna. Sau altadata.

Lucrurile sunt la fel, dar cumva parca se schimba radical zilele astea. E un fel de Alice in Tara Oglinzii. Nu, nu in Tara Minunilor. Nu stiti? Prima mea intalnire cu Alice a fost in Tara Oglinzii. Era o carte mare, cartonata, cu ilustratii alb-negru, unde am facut cunostinta cu Alice si intamplarile ei bizare. Nu se strecoara prin usi magice mancand prajituri cu efect neasteptat, ci trece printr-o oglinda si ajunge in lumea pieselor de sah, intrand in razboiul dintre ele. E acolo Humpty Dumpty, si Leul, si Unicornul, si multe alte personaje. Cartea asta m-a marcat iremediabil. Nah - Alice si basmele pentru copii si oameni mari. De fiecare cand o deschideam gaseam alt sens in paginile ei. Cu mintea aia a mea de 5 -6 ani (da, pe la varsta aia o citeam, I was a kind of a common prodigy) incercam sa gasesc un sens absurdului, si de fiecare data reuseam, dar cu un rezultat diferit.

De ce porneste Alice ca pion al Reginei de Alb, si de ce etapele prin care trece nu se supun unor reguli firesti, de ce unele lucruri sunt nedrepte, de ce e bine si totusi rau cand ajunge regina, toate lucrurile astea isi cautau explicatii in capul meu si si le gaseau intotdeauna sub o alta forma. Imi dau seama acum cata educatie mi-a facut cartea asta pe care atunci o gaseam fascinant de absurda.

De ce mi-am amintit acum? Pentru ca asa se intampla lucrurile de la o vreme. E realitatea pe care o stiam, in loop, dar cumva o vad intoarsa pe dos. Brusc fiecare replica pe care as ignora-o in mod normal pare a avea sensuri misterioase, si toate lucrurile din jur au o identitate cel putin dubla, pe care o vezi daca stai un minut si privesti in oglinda.

I'm walkin' out that door

The Strokes - Last Nite
Asculta mai multe audio Muzica

Novocaine for the soul

"Ultima declaraţie (de dragoste), ultima declaraţie (de război)"

De pe CATAVENCU:

"Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.

După cum am mai declarat anterior, în cele şase interogatorii ale Procuraturii Militare şi în cele patru declaraţii scrise (din care nu mai există decât una la dosar), am participat de bunăvoie, pentru că aşa am vrut, pentru că aveam 19 ani, eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe.
Pentru că acolo, în Piaţa Universităţii, am exersat lângă cunoscuţi şi necunoscuţi cum e să râzi, să plângi şi să fii liber.


Evenimentele despre care voi relata mai jos şi-au avut punctul de plecare în noaptea de 12 spre 13 iunie, când Poliţia a intrat în forţă în corturile celor care refuzaseră să părăsească Piaţa după alegerile din mai 1990. Potrivit presupunerilor mele, aceşti "rezistenţi", care nu erau violenţi, mai "întârziaseră" şi ei puţin pe acolo, ameţiţi fiind încă de atmosfera de carnaval a Pieţei Universităţii şi de neaşteptatul şi superbul exerciţiu al libertăţii care se desfăşurase acolo.

Declar că nu am putut explica termenul de "exer­ciţiu al libertăţii" angajaţilor Procuraturii Militare, dar o voi face, ulterior, în instanţă, dacă mi se va cere.

"Rezistenţii" din Piaţa Universităţii au fost "curăţaţi", aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie de către "curăţătorii" regimului Iliescu, obsedaţi atunci şi acum de "imaginea României în lume". În activitatea de curăţire au fost folosite bastoane de cauciuc, scuturi şi pumni ai unor aşa-zişi angajaţi ai Ministerului de Interne, iar spre dimineaţă Piaţa Universităţii, cu excepţia unor mici băltoace de sânge pe ici, pe colo, era curată, gata să se prezinte Europei drept buric al României.


Întreaga zi de 13 iunie mi-am petrecut-o în inte­rio­rul Universităţii împreună cu alţi membri ai Ligii Studenţilor încercând să înţelegem ce se întâmplă. Spre seară am ieşit împreună cu Mugur Vasiliu, coleg în anul al treilea al aceleiaşi Facultăţi de Litere, până la Calea Victoriei, unde am urmărit şi filmat luptele dintre civili şi persoane îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, despre care cred că ar fi fost poliţişti. Declar că sus-amintitul coleg al meu a filmat oameni morţi şi cartuşe adevărate. Elicoptere cu însemne militare survolau zona, Ministerul de Interne era incendiat şi fuseseră împrăştiate gaze lacrimogene.


Declar că, din cauza unui sentiment de frică, ­inerent, cred eu, într-o asemenea situaţie, m-am întors în sediul Universităţii, unde am plănuit să stau până la orele 5,00 a.m., ora la care de obicei pleca prima garnitură de metrou cu care urma să ajung la domiciliul meu de flotant din căminul A al Complexului Studenţesc Grozăveşti.

Declar în deplină cunoştinţă de cauză şi fără urmă de îndoială că la orele 3,00 a.m. ale zilei de 14 iunie 1990 luptele de stradă luaseră sfârşit, se înstăpânise liniştea în centrul oraşului Bucureşti, iar clădirea Universităţii era înconjurată de mai multe şiruri de oameni îmbrăcaţi în uniforme închise la culoare, despre care bănuiesc că ar fi fost soldaţi antitero.

Nu am putut preciza cu certitudine în declaraţiile anterioare şi nici în cadrul interogatoriilor cărei instituţii îi aparţineau acei soldaţi. Fiind un simplu soldat neinstruit, nu cunosc uniformele şi gradele militare, dar, întorcându-ne la evenimentele relatate, nişte oameni în uniforme despre care bănuiesc că ar fi fost jandarmi păzeau perimetrul Universităţii.

Cer pe această cale cadrelor Procuraturii să nu mă mai întrebe de ce era păzită Universitatea pentru că nu cunosc răspunsul la această întrebare.

În jurul orelor 4,00 a.m., vreo cinci autobuze, ­estimez eu, au oprit în perimetrul Pieţei Universităţii, iar bărbaţii în uniformă pe care îi bănuiesc a fi parte jandarmi, parte foşti securişti au părăsit în mare grabă dispozitivul.

Peste o jumătate de oră, cam pe la orele 4,30 a.m., în aceeaşi zi de 14 iunie 1990, au năvălit în Piaţa Universităţii aproximativ 200 de bărbaţi îmbrăcaţi în haine de lucrători minieri despre care bănuiesc, în lumina evenimentelor ulterioare, că ar fi fost parte mineri adevăraţi, parte angajaţi ai Ministerului de Interne şi parte foşti securişti. Aceştia erau foarte agresivi, fiind înarmaţi cu bâte, bastoane de cauciuc, securi şi târnăcoape. Au lovit cu bâtele, bănuiesc până la moarte, un tânăr care tocmai ieşise din gura de metrou Universităţii în faţa Teatrului Naţional. Bănuiesc că fără viaţă, dar în mod cert fără suflare, tânărul însângerat a fost aruncat cu capul într-un coş de gunoi care se afla în acele zile lângă primul stâlp de iluminare de lângă gura de metrou Universităţii, pe stânga. Înfricoşată de cele văzute şi temându-mă pentru integritatea mea fizică şi chiar pentru viaţa mea, am fugit de la geamul de la etajul doi al Facultăţii de Geologie, unde mă aflam, la etajul al treilea împreună cu doi colegi şi o tânără care a spus despre ea cum că s-ar numi Maria. După ce am alergat o vreme pe holuri în încercarea de a găsi un loc unde să ne putem ascunde, fata care pretindea că se numeşte Maria ne-a indicat un amfiteatru al cărui nume nu mi-l mai aduc bine aminte şi ne-am ascuns toţi patru sub un podium pe care erau aşezate băncile şi pupitrele, mai exact sub o podea. Cam după 10 minute, unul dintre băieţii alături de care mă ascunsesem, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, a urinat, deşi eu bănuiesc că "s-a pişat pe el de frică".

Cam de trei ori până când am fost găsiţi am auzit deasupra mea paşi, bănuiesc eu, ai acelor bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner. Aceştia foloseau un limbaj injurios la adresa studenţilor şi intelectualilor, cu expresii ca: "vă omorâm pe toţi, băi căcănarilor", "morţii mamelor voastre", "futu-vă muma-n cur". La un moment dat am auzit o voce pe care o bănuiesc ca aparţinând lui Miron Cozma cerând o ambulanţă pentru a-l duce pe Marian Munteanu la Spitalul Colţea.

În jurul orei 9,00 a.m. am fost descoperiţi de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc că erau securişti pentru că erau tunşi regulamentar şi nu puţeau. Aceştia ne-au adresat cuvinte injurioase din familia semantică a celor amintite mai sus şi ne-au lovit cu pumnii şi picioarele. Un bărbat mic şi îndesat, brunet, cu ochi căprui, fără barbă, dar cu o guşă mare s-a ridicat pe vârfuri şi mi-a tras un pumn în ochi, apoi alţi doi care mă ţineau de braţul stâng, respectiv drept, m-au lovit cu picioarele şi m-au îmbrâncit pe scări. M-am rostogolit de la etajul trei la etajul doi unde, în patru labe fiind, un alt bărbat m-a apucat de coadă şi le-a spus celorlalţi cum că aş fi drogată pentru că îmi joacă ochii în cap. Precizez că nu consumasem substanţe din cele clasate în categoria drogurilor, iar ochii îmi jucau în cap doar pentru că eram ameţită de atâta rostogolit pe scări. Până la parter am trecut printr-o ploaie de lovituri diverse: palme, pumni, bastoane de cauciuc pe spate şi şuturi în fund.

Ajunsă la parter, un domn înalt cu ochelari metalici care afirma despre el că este profesor la Facultatea de Geologie a încercat să inducă în eroare pe cei îmbrăcaţi în miner spunându-le să mă elibereze pentru că mă cunoaşte şi sunt una dintre studentele lui. Bărbatul cel mic şi îndesat nu a ascultat de spusele acestuia şi l-a lovit cu o bâtă peste faţă adresându-i următoarele cuvinte: "Taci, porcule!".

Nu-l cunoşteam pe acest aşa-zis profesor căruia i s-au spart în acea zi nasul, capul şi ochelarii, dar presupun că doar grija pentru viaţa mea l-a îndemnat să mintă asupra relaţiilor dintre noi.

Bărbatul m-a împins în Piaţa Universităţii strigând: "Moarte studenţilor şi intelectualilor!".

În Piaţa Universităţii, grupuri de oameni îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc cum că ar fi fost mineri, poliţişti şi securişti alegeau, după nişte criterii pe care nu le-am înţeles, oameni cărora le aplicau corecţii fizice, fie cu pumnii şi cu picioarele, fie cu bâte, securi sau bastoane de cauciuc.

S-au aruncat şi asupra mea vreo şase, lovindu-mă la întâmplare peste cap, spate, mâini şi picioare. Unul dintre ei a încercat să mă lovească în picior cu o secure, dar nu a reuşit decât să-mi taie pantalonii. Am fost deposedată de geantă, ochelari de citit, brăţară din piele şi geacă.
La un moment dat, am fost apucată de braţe de doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme care s-au recomandat a fi ofiţeri de poliţie şi care m-au îndemnat să fug alături de ei pentru că nu mai stăpânesc situaţia. Am alergat înspre Piaţa Unirii şi am fost pusă cu faţa la zid undeva în zona Strada Doamnei. În acea zonă se afla populaţie civilă. Cam o sută de oameni, care pretindeau a fi susţinători ai acţiunilor bărbaţilor îmbrăcaţi în mineri, ai lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României) şi ai Frontului Salvării Naţionale, m-au pus în genunchi, m-au numit "curvă din Piaţa Universităţii" şi mi-au turnat lapte în cap. Menţionez că nici înainte, nici în timpul şi nici după aceste evenimente nu am prestat favoruri sexuale pentru bani sau alte beneficii.

Am remarcat eforturile unui bătrânel scund şi foarte zbârcit care, fiind împiedicat să ajungă la mine, striga: "Vreau să dau şi eu, vreau şi eu, lăsaţi-mă şi pe mine". Menţionez că a ajuns la un moment dat şi m-a scuipat între ochi.

Am ajuns în jurul prânzului, cu o dubă de Poliţie, la o unitate militară despre care am aflat ulterior că se numea Măgurele. Am fost întâmpinată de un şir de elevi militari care mi-au tras şuturi în fund. În hangar eram cam 400 de oameni bătuţi şi răniţi. Nu ni s-au acordat îngrijiri medicale, hrană sau apă până în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990.

Am stat pe colţul unei saltele alături de mai multe femei aparţinând etniei rome care, deşi deposedate de bunuri, mai păstraseră, în locuri despre care nu am cunoştinţă, nişte pachete de ţigări Carpaţi pe care le-au împărţit cu mine.

În dimineaţa zilei de 15 iunie 1990 au sosit nişte domni îmbrăcaţi în haine civile care s-au recomandat a fi procurori militari. Nu am îndrăznit să-i întreb mai mult, pentru că teama pentru viaţa mea nu mă părăsise încă, aşa că nu pot furniza date privitoare la numele persoanei care m-a anchetat şi care mi-a luat declaraţia.

Apoi am fost fotografiată faţă-profil şi acolo l-am recunoscut pe Nica Leon care avea faţa tumefiată. Mi s-au luat amprentele şi mi s-a spus că cea care pretindea a fi Maria nu era Maria, ci o proxenetă din Brăila pe nume Laura. Menţionez că la ultima întâlnire cu procurorii am găsit într-un album foto al celor arestaţi în acele zile fotografia acestei femei, care se pare că se numea totuşi Maria, aşa cum ne spusese şi ea.


În jurul orelor 13,00 a apărut în hangarul unde eram cazată un bărbat îmbrăcat în uniformă, despre care bănuiesc că era securist, care avea actele mele de identitate introduse într-un portofel care nu era al meu. M-a întrebat dacă acelea sunt actele mele şi mi-a spus că sunt liberă şi că, în cazul meu, se făcuse o regretabilă eroare. Am fost lăsată să mă spăl, mi s-a pus la dispoziţie un pieptăn şi am fost pansată de către medicul unităţii despre care am aflat că era din Drăgăşani, oraş apropiat de Râmnicu Vâlcea, locul naşterii mele.

Doi bărbaţi îmbrăcaţi civil, pe care-i bănuiesc a fi fost securişti, m-au condus cu o maşină neagră până în Grozăveşti sugerându-mi să nu povestesc chiar tot ce mi s-a întâmplat.


Declar, susţin şi semnez declaraţia de mai sus pretinzând daune morale şi materiale după cum urmează:

Cer ca pentru cele pătimite în acele zile, Ion Iliescu, fost preşedinte al României, pe care îl consider vinovat moral pentru linşajul din Piaţa Universităţii, să fie judecat şi, după părerea mea, condamnat.

Tot Ion Iliescu, fost preşedinte al României, să-mi ceară scuze publice pe un post naţional de televiziune la o oră de maximă audienţă pentru faptul că în cadrul unei emisiuni televizate a spus că aparţin istoriei (istorie este el!).

Să-mi fie înapoiate bunurile de care am fost deposedată în data de 14 iunie 1990 – geanta, ochelarii, un pachet de ţigări BT, 1.000 de lei trimişi de mama, permisul de la BCU, o brăţară de piele făcută de Uleia, geaca, un cercel de argint şi, la sugestia avocatului meu, cei nouăsprezece ani pe care i-am avut atunci.


Pentru conformitate,
Victoria Pătraşcu

(Text extras din Almanahul "Senzaţii tari", A.C. 2008)"

Pentru cine s-a intrebat ce naiba zice de fapt femeia aia

It's a pity you already have a wife



Un rezumat: ce pacat ca ai nevasta, smechere, si eu am pe unu'. Daca m-as trezi dimineata cu tine m-as lasa de baut si de petreceri si m-as pune pe facut copii. Daca societatea evolueaza poate o sa te putem imparti, deocamdata hai sa ne intalnim in spatele discotecii, te iubesc, sa moara mama. E o chestie superficiala da' eu as zice ca ar fi bine sa fie pe bune, ai grija la Fifi si Tanta ca sunt mari informatoare. Nu stiu ce simti,da' io sunt clar in limba dupa tine. Iti respect nevasta si copiii si pe gagica-meu, da' hai sa ne mai pupam un pic, as vrea sa facem o fetita frumoasa, da' ar fi pacat sa nu-i pot zice cine e taica-sau, asa ca hai s-o lasam asa. Pana una alta, mare pacat ca ai nevasta.

Varianta telenovela (pentru cititorii sensibili din fire): cel mai mare pacat din lume e ca ai pe alta si ca eu sunt deja a altcuiva. De m-as trezi dimineata si ti-as vedea chipul alaturi de al meu, pe perna, lumea ar capata brusc un sens si mi-as dori sa-ti pot darui un copil. In alta lume poate te-as putea imparti cu ea, dar asa...Te iubesc ingrozitor de mult. Nu stiu ce simti tu, dar pentru mine tu esti totul. Stiu ca pentru tine e doar o stare trecatoare, dar singura mea dorinta in momentul asta este sa iti dai seama ce mult am putea avea impreuna. Fii atent la oamenii din jur, nu toti sunt ceea ce par. Iti respect familia si imi respect relatia dar nu pot renunta la tine. Mi-as dori sa avem o fetita frumoasa, dar ar fi nedrept pentru ea sa nu poata trai frumos. Regret enorm ca esti deja al altei femei.

Haha.

Da' e buna rau de dansat :))

Si ce mai ascultam in seara asta

Ansamblul vocal-instrumental Cot va interpreta pentru dumneavoastra in exclusivitate slagarul "Ticalos pretentios" (de o calitate tehnica indoielnica spre final):


elbow picky bugger
Asculta mai multe audio Muzica

Cronica.ro

Sau, mai exact "thechronicle". Adica unde trebuie sa dati un click ca sa cititi chestii interesante.

As vrea sa fiu ceva mai originala, si sa scriu propria viziune despre thechronicle. Nu pot sa spun decat ca sunt mandra ca am fost intre primii care au dat click pe cronica (cel putin asa cred eu), cand era inca in stadiul de proiect. Acum, ca m-am laudat, sa va zic exact cum scrie in comunicatul de presa de la lansare(de unde aveti si foto, mai sus), ca scrie bine:

Bucureşti, 11 iunie 2009. thechronicle.ro, revistă exclusiv online de softnews şi lifestyle, este o premieră pe piaţa de new media din România. Pe modelul unui blog colectiv, thechronicle.ro adună comentarii şi analize semnate de unii dintre cei mai importanţi jurnalişti, critici şi artişti de renume din ţara noastră: Mihaela Michailov, Elena Voinea, Laura Dragomir, Maria Coman, Marian Voicu, Cătălin Ştefănescu, Dan Popescu, Daniel Apostol, Alec Bălăşescu etc.

Revista se adresează unui public care vrea să iasă din blazare, unui public extrem de atent la ceea ce citeşte, la ceea ce i se oferă. De aceea, aduce în atenţia cititorilor subiecte de actualitate, întâmplări, evenimente reflectate într-o manieră personală, unică autorului. În fiecare articol se găseşte şi o recomandare: de conduită, de judecată, de atitudine.

thechronicle.ro acoperă subiecte din artă (cinema, teatru, fotografie, performance art, literatură etc.), politică internă şi mai ales internaţională (evenimente, analize, previziuni), societate, sport, lifestyle, media, ştiinţă, reality, opinii, interviuri, conţinut video & foto propriu.

Daca va gasiti prin UK vara asta

Uite ceva ce n-ar trebui sa ratati: (via Poet Dead)

Din seria "incredibil, dar adevarat"

Asta e una din putinele ocazii in care ma veti surprinde, probabil, cu un copil in brate.

Asa ca priviti bine.

Si da, you can call me "ze godmother". "Ze wicked godmother".

28 pe 8 in Vama Veche

Culmea, oamenii de la stat s-au gandit sa dea zi libera tocmai de ziua mea. Nu ma intereseaza motivele religioase, dar coincidenta a fost fix pe sufletul meu.



Cu tot cu beton, cu toate pet-urile si carmolistii care dorm sau iti aterizeaza in cap, eu continuu sa merg in Vama. Nu fac parte din generatia de vamaioti "originali" - nici nu agreez nudismul si nici tocmai flower power nu sunt... port ochelari de soare, haine, nu tu hamsii... Ma tavalesc imbracata pe nisip doar ocazional. Nici cu cortul nu m-a convins inca nimeni sa merg la mare. Sunt unul dintre soriceii de asfalt pe care ii urasc "vamaiotii" de moda veche. 

Si tocma' d-aia ramane inca locul meu preferat de destrabalare. Resping cu toata forta orice seamana a Mamaia, mi-e frica de cocalarismul din Costinesti, si nici pe la Corbu n-o sa ma vezi prea curand, nu sunt pe modelul nostalgic/ naufragiat. Nu deocamdata. Atata timp cat prind un weekend in Vama care sa nu semene totusi cu apocalipsa (vezi - ora de varf pe Magheru), e in regula. Cum a fost asta de acum, de ziua mea.

Urmeaza Barcelona si Bestfest.

Se anunta o vara geniala.

V-am zis vreodata ca sunt maritata?

Ei bine... da. Sunt maritata. In gluma, dar asta nu schimba cu nimic realitatea. Asadar, astazi sotul meu a gasit de cuviinta sa ma santajeze. Adica m-a amenintat cu divortul daca nu scriu despre noua lui ocupatie. Asadar, oameni buni, nu - nu iau bani pentru chestii de genul asta (daca vreti totusi sa-mi dati, nu ma supar, ne auzim pt un iban), dar de data asta - o fac sub amenintarea cu despartirea. Amenintarea este una inutila, pentru ca mi-a ajuns pe la urechi ca dumnealui vrea sa se insoare for real. Adica sa-mi dea eject, cum sa zic. Dar - suflet sensibil cum ma aflu, ma voi supune si o sa va povestesc astazi despre revista She's Got Nerve. Trebuie sa va mai zic ca n-am avut brief. Adica lucrez "la liber", asta poate fi si bine, poate fi si rau. Pot sa va zic inca sigur-sigur ca nu scriu "la comanda". Ce sa zic:

1) imi place titlul. Andrei, nush daca tu l-ai facut, dar e foarte bun.

2) look-ul mac-alike da bine

3) "este revista digitala gratuita ce se adreseaza femeilor independente, aflate in cautarea unui look trendy cotidian." - ok, in cautarea look-ului trendy cotidian nu-mi place deloc cum suna. Grr. Nu stiu de ce. E o redundanta subinteleasa acolo careia nu-i gasesc originea, dar e ceva ce nu e ok.

4) e o revista digitala pentru femei la inceput, promite. Mie-mi place cum arata, si as recomanda-o. Ce sa mai zic.

Intrati si voi aici, ca sa vada domnul ca m-am straduit.(si ramane intre noi).

De pus in playlist-ul pentru drumul pana la mare

Sa revenim la lucruri serioase

Adica sa ne radem un pic. Sunt sigura ca vi s-a luat de cioace si ca le primiti oricum pe messenger. Probabil o stiti si pe asta.

Dar DHAAAAA, THIS IS FOAAARTE AMUZANT!!!!! =)) =)) Bai, pe bune, dati un play, ca trebuie neaparat sa rada si altii cum am ras eu =))

Storm

Dupa o ora de mers cu 300-le in cerc - adica de la domenii la romana, orizont si inapoi la piata chibrit si apoi luat altul nou pana in romana, o ora de holbat in gol pe geam intr-un punct fix, si adunand si mai mult si mai mult si mai mult, am considerat ca e momentul in care pot merge sa inot.

Incepusera si fulgerele. Si vantul. Si cred ca am intrat inauntru odata cu primii stropi. Apoi am inotat. Am inotat aproape o ora, aproape in continuu. Vedeam fulgerele afara si atat. Si inotam, inotam, inotam, pana am simtit ca nu mai pot sa mai inot si m-am tarat afara din apa.

Eram deja un pic mai usurata. Am facut dus, mi-am uscat parul, m-am schimbat si cand am iesit am vazut rezultatul. Catastrofa. Toti copacii aia pe jos. Senzatia de cataclism. Si m-am simtit ca si cum eu am adus furtuna. Ca si cum eu am daramat toti copacii aia. Si eram asa, sleita, si cumva ma simteam bine.

Am plutit pana acasa printre frunze si picaturi de apa reci si calde in acelasi timp. Si parca a fost prima oara cand am reusit sa imi aranjez esarfa fara sa incerc.

Feelin' easy again

So - ce poate fi mai potrivit decat asta?



John Legend Stereo
Asculta mai multe audio Muzica »